in Observator cultural nr. 860

Am avut senzatia ca un portret desenat de mintea mea – mintea cuiva care a citit romanele si poezia lui Nabokov, dar si biografiile ambilor soti – prinde viata. Se umple de culoare si incepe sa se miste, sa vorbeasca. Era cum ma asteptam; era cum nici nu ma asteptam! Pentru fiecare cititor, Scrisorile catre Vera vor dezvalui altceva despre Nabokov. Depinde ce am citit inainte. Scrisorile vor completa un portret pe care fiecare dintre noi si l-a inchipuit diferit: intr-un fel vor citi volumul cei care au devorat romanele lui Nabokov, in alt fel cei care au ramas la Lolita (si poate au pus si teribilul egal intre autor si un personaj). Eu am avut senzatia, adesea, ca-l vad pe Nabokov asa cum il banuiam; dar as fi putut oare sa-mi imaginez aceste detalii? Nici gind. „De multe ori, Scrisorile catre Vera ne infatiseaza trasaturi necunoscute ale lui Vladimir si ale Verei”, scrie Brian Boyd in prefata, iar el i-a cunoscut bine pe sotii Nabokov. In fata unei asemenea declaratii, te inclini si accepti: n-ai stiut nici cind ai avut impresia ca stii. Iata: Nabokov are 27 de ani si ii scrie in fiecare zi o scrisoare sotiei, ea fiind plecata la sanatoriu. Vera i-a lasat o mapa cu hirtie de scrisori, cu foile numerotate: ii cere sa-i scrie zilnic tot ce face, ce maninca, cu ce se imbraca, iar el se supune. Rezulta o serie de scrisori detaliate, care ocupa aproape o suta de pagini in volum. E Nabokov asa cum il banuiam, ghidus, generos, tandru, fascinat de natura si de oameni, debordind de imaginatie si de pofta de joaca – si totusi, e cum nu l-am vazut cu adevarat niciodata pina acum.