pe postmodern.ro

Ai impresia ca intregul roman este un tablou in care protagonistii stau unul linga celalalt si isi vorbesc foarte putin. In timp ce se privesc in tacere, un regizor pune in prim-plan imaginea fiecaruia, in timp ce o voce descrie gindurile, amintirile, impresiile si toate senzatiile acestora, ce stau in spatele cuvintelor. Descrierea a tot ce nu poate incapea in cuvinte este atit de credibila incit ai impresia ca urmaresti o alternanta a relatarilor introspective la persoana I, desi lumea personajelor este prezentata la persoana a treia, prin vocea unui observator ce le stie toate secretele, asemenea unui intrus ce are acces la universul lor interior. Alternanta gindurilor expuse nu este un act indiscret, ci incurajeaza una dintre cele mai frumoase coregrafii a tacerilor ce apropie si a trecerii pline de tact de la ezitare la intrebarile ce permit salvarea interlocutorului din propria izolare devenita supliciul celui ce fuge de lume tocmai atunci cind are mai multa nevoie sa i se destainuie cuiva. Ratacitori prin Lisabona face parte din categoria romanelor care, desi pleaca de la niste suferinte peste care nu se poate trece prin apelul la uitare, ajung sa celebreze de fapt frumusetea vietii. Helene a venit in Lisabona dupa ce s-a lasat convinsa de propriul doliu ca viata ei se oprise cind un seism a zguduit un alt continent, rapindu-i sotul. Aici a gasit o solutie avind o mare incarcatura simbolica (demna de interpretarea unui psihanalist) de a-si incheia doliul prin (re)acceptarea vietii, incercind sa ajute, in felul ei, un strain sa treaca de propriul doliu.