in Orizont, nr. 11 (1591)

Ce roman! Un veritabil pageturner, cum se spune peste ocean. Pot afirma, fara sa ma tem de exagerare, ca nu cunosc nimic comparabil in proza noastra. Ruloul narativ e clasic, chiar asumat previzibil, si nici tema nu este noua. Misterele povestii se limpezesc supunindu-se unei logici liniare, cumulative – caramida peste caramida –, iar unele motive se repeta gnomic, pina atentia ta le inregistreaza cum se cuvine. Asemenea unui cineast sigur pe el, ce-si lasa trucajele la vedere, intrucit nu ar avea sens sa-i ascunda spectatorului tehnici bine cunoscute, Catalin Mihuleac nu se arata deloc interesat sa schimbe forma romanesca. Timbrul distinct, ironia laser, personajele reusite, fara exceptie – performanta rarisima la autorii romani, in general preocupati sa scrie despre ei insisi – dialogurile, improvizatiile inteligente pe teme din patrimoniul nostru literar zglobiu plus ritmul dracesc, sustinut, de la prima la ultima pagina, sint atuurile sale.