in Timpul nr. 198

Cind citesc poemele lui Paul Celan, taioase, eliptice, lucide, cu imagini in acelasi timp precise si evazive, mi se face un dor teribil de o lume crepusculara, o lume in care n‑am intrat niciodata, dar pe care o presimt si pe care o visez. O lume in care vad „lumina de spinzuratoare a genelor tale”, o lume acoperita cu „o zapada verde‑marin”, in care „parul tau infasurat pe cutit mi‑a ramas”, iar „ochiul tau negru” e „dintre ochi cel mai negru”. Visez la o lume ale carei sensuri sint pulverizate, o lume al carei timp e de apa, numele zilelor se vad in oglinda, poti imprumuta parul iubitei si toate cuvintele sint sortite putrezirii. Celan sublimeaza suferinta si moartea, pentru ca, nu‑i asa, sa scrii poezie dupa Auschwitz e o barbarie.