pe bookaholic.ro

Cartea ta porneste de la ideea ca cinema-ul inseamna gindire care tine seama de corp. Ce presupune aceasta somatizare?

Exista un eseu minunat al Virginiei Woolf, care descrie experienta filmului in felul urmator: „Vedem viata asa cum este ea atunci cind noi nu jucam nici un rol in ea”. Am tradus in carte un fragment din eseul sau despre cinema fiindca autoarea romanului Orlando a fost printre primii care au stabilit o relatie intre gindire si cinema, spunind ca in film „aparenta gindirii este mai frumoasa, mai comprehensibila decit gindirea insasi”. Apoi, imi amintesc ca Alex Leo Serban spunea despre Godard ca imaginile sale sint „forme care gindesc”. Si avea dreptate, fiindca ceea ce se petrece in marile filme este tocmai aceasta: un act de gindire. Numai ca, spre deosebire de gindirea noastra, in film sint folosite uneltele, elementele de expresie proprii mediului cinematografic: cadrul, planul, montajul, focus-ul, miscarea camerei, prim-planul etc. Filme precum Persona sint in realitate experimente de gindire. In cazul filmului lui Bergman, identitatea este explorata prin intermediul prim-planurilor: chipul lui Liv Ullmann este o sinteza de afecte, de intensitati si tensiuni, dar si un spatiu desertic, un spatiu al anihilarii personale, o deschidere catre vid si catre inexprimabil. De aceea, nu e de mirare ca personajul ei aproape ca nu vorbeste pe parcursul filmului. Este unul dintre modurile in care un film poate „gindi” (exista foarte multe, o parte dintre ele le-am descris in Gindirea-cinema).