in Echinox

Nu e nimic spectaculos in obiectivitatea romantata cu care Jens Christian Grondahl da curs unei povesti in care libertatea e un ghimpe infipt anapoda in memorie si in destin. Dar tocmai lipsa de spectacol a existentei e cea care face din romanul Piazza Bucarest o sentinta despre viata care nu poate fi nicicum slefuita, ci doar acoperita, din cind in cind, cu straturi de intimplari a caror menire e sa bandajeze un trecut dureros. Nu are nicio importanta ca noile intimplari sfirsesc la fel de dureros, infasurarea cu noi memorii continua, de aceea romanul nu poate fi terminat. E o (e)terna reintoarcere la un trecut caruia personajele nu-i mai apartin nu pentru ca n-au fost acolo, ci pentru ca nu i-au apartinut, in fond, niciodata: «Nu s-a intors pentru ca, din cite se pare, ea nu a fost niciodata aici.» (p.128). Elena, Scott si fiul vitreg al acestuia, Milu nu sint doar dezertori ai propriilor destine, ci fac insasi viata sa para o fuga permanenta dintr-un loc sufletesc desert, in care nimeni si nimic nu pare sa prinda radacini.