pe constantinpistea.wordpress.com

Dupa mine, romanul e construit pe trei etaje: primul, cu experienta comunismului, cu toate problemele din acea vreme vazute prin ochii unui copil de zece ani, Alin; al doilea, drumul, motiv care avea sa devina recurent in romanele lui C.D.F., cu sperantele si incertitudinile firesti; al treilea, contactul cu lumea „cealalta”. Nu m-au atras atit primele doua etaje cit ultimul, pentru ca despre motivele pentru care nu functiona liftul sau de ce se lua lumina inainte de 89 s-a tot scris. Mai putin s-a „tatonat” pasul final, cum vedea omul scapat de regimul totalitar occidentul. Citindu-l pe C.D.F. mi-am amintit de Noapte buna, copii! (Radu Pavel Gheo), un reper din acest punct de vedere, si mi s-a parut foarte interesant faptul ca, in ambele romane, primul contact inseamna respingere, inadaptare. Dincolo, nu era miere, ci mai degraba dorul, cautarea unui mod de a fi pe care numai Romania, buna, rea, putea sa-l ofere. Peste ce am numit etaje, sta relatia tata-fiu, caruia i-a fost dedicat romanul, si maturizarea implicita a lui Alin, un fel de „mic print”, pina la un punct (…) Am gasit, tot in Vremea minunilor, si povestile unor iubiri timpurii – „Pulpele Annei sfredeleau apa, aproape asteptam ca parul ei brun sa se faca blond si sinii sa-i creasca inca o data pe-atit”, precum si un mod aparte de a face mai intim cadrul povestit. Amuzant, dar foarte realist: „La subsuori ii cresteau smocuri de par negru. Pe cer croncaneau escadrile de ciori”.