În acest prim volum al seriei se găsesc nenumărate referiri la marile filme ale neo-realismului, André Bazin având o contribuție însemnată la definirea conceptului și la impunerea genului. La surprinderea și fixarea în cuvinte a stilisticii acestuia. Sunt comentarii la filme din perioada marelui mut, ajuns la apogeu în 1928, atunci când acesta ajunsese să fie o artă perfect adaptată la jena sublimă a tăcerii. Găsim și comentarii ample la filme sovietice, un fel de documentare artistice în care diverși actori îl întruchipau pe Stalin, contribuind în acest chip la construirea cultului personalității, denunțat în cronicile sale de Bazin. Aceasta survenind într-un timp în care în Franța era la apogeu pasiunea comunistă și în care Stalin avea întotdeauna dreptate. Așa cum susținea, între altele, marele Sartre. Am citit cu interes sporit studiul intitulat Introducerea într-o simbolistică a lui Charlot. Acel Charlot care, prin mustăcioara lui parcă l-a anunțat pe Hitler, extraordinar portretizat în Dictatorul. André Bazin a scris despre marele Orson Welles și despre filmul-mit al acestuia, Cetățeanul Kane. Ca și despre alți creatori și filme din cinematografia americană. A făcut-o într-un moment în care cinematografia franceză intrase într-un război nu întotdeauna chiar tacit cu aceasta. A făcut-o fără parti-pris-uri, fără elanuri desființatoare ca și fără să vrea a fi un fel de Gică-Contra
