in Dilema veche nr. 504

Julie Otsuka vine cu doua idei geniale, iar ce scoate din ele e curat miraculos.
Mai intii, ideea de a scrie povestea la persoana I plural! Vocea care ne vorbeste in carte e un „noi“ feminin – un fel de cor al tuturor tinerelor japoneze care au trecut Pacificul pentru a debarca in San Francisco, unde le asteptau niste nunti/munci/umilinte/nasteri/prigoane greu de imaginat. Acest „noi“ e straniu, are o vibratie grava, dar uneori poate fi si comic (atunci cind textul pare un taifas intre nenumaratele capete ale unui balaur sufletist). Apoi, ideea de a povesti nu urmarind niste destine anume, ci enumerind zeci de fapte, gesturi, obiecte, reactii din diferitele momente ale acestei emigrari. Epica romanului e inlocuita de liste cu tot soiul de secvente particulare, paragrafele prozei se succeda ca versurile unui poem masiv, fiecare capitol apare ca un potpuriu de mici partituri personale.