in Observator cultural, nr. 652

Cartea lui Sofi Oksanen este o confesiune necrutatoare a unei femei care si-a pierdut radacinile, identitatea. Flashbackurile, frinturile de amintiri dureroase, cu recurente obsedante, amestecate cu jurnalul sesiunilor bulimice si al derutei prezentului sint trecute într-un registru simplu si direct, cu o sinceritate cruda. Cu fiecare pagina, vedem cum autoarea isi descoase buzele. Pe masura ce cartea creste, buzele se deschid pentru a spune povestea unui exil interior perpetuu si anihilant, in care se preumbla ca un strigoi dramele istoriei, cu nimicirea ei, cu pierderea identitatii emigrantului. Suprafetele ascund infernuri, dintre care cel mai cumplit este cel al tacerii. Descusutul buzelor si regasirea tirzie a cuvintelor o ajuta intrucitva pe Anna, dar nu o pot vindeca.

Vacile lui Stalin este poate una dintre cele mai tulburatoare marturisiri despre eroziunea interioara si efectele ei, mai ales în absenta cuvintelor.