in Dilema veche

Limba cartilor Zeruyei Shalev nu e doar ebraica moderna, vorbita azi in Israel, ci in egala masura limba Bibliei, a Zoharului, limba misticii ebraice spaniole din secolul al XII-lea, o limba a „iudaismului fara evrei”, asa cum, pe alocuri, e o limba europeana foarte actuala, cea a unei nostalgii fara obiect („Europa zapezii si cireselor” pe care o evoca un personaj din Farime de viata) si fara vindecare. E limba unui trib vechi si limbajul unei familii noi, acel construct personal pe care orice scriitor il cauta si pe care putini il gasesc, alcatuit din straturi succesive de generatii si mosteniri livresti, dar mai ales din actualizarea lui in fiecare fraza. De aici poate si obsesia aceasta „tolstoiana” (daca mi se permite) a familiei: a familiei mari (cea in care te recunosti doar cind esti pus in situatia de a-ti preciza identitatea) si a familiei mici, restrinse, iubitoare pina la sufocare si anihilare.