in Observator cultural

Ministerul durerii reia tema exilului, a nostalgiei, sau, mai precis, a «Iugo-nostalgiei». Cei care refuza sa fie zombi, sa fie «sleepers» («cirtite», adica adaptati, integrati), cei care nu-si gasesc locul, incearca sa-si recapete dreptul la memorie, iar prin asta, dreptul la impacarea cu propriul trecut. Naratoarea, doamna profesoara Luci´c sau tovarasa, cum ii spun studentii sai, preda sirbo-croata la Departamentul de slavistica de la Universitatea din Amsterdam. Cursurile de literatura devin destul de repede un experiment terapeutic, se transforma intr-o rememorare a trecutului, intr-o biografie dureroasa multiplicata, care scoate la iveala neapartinerea. Drumurile naratoarei spre Piata Albert Cuyp, pentru a cumpara zacusca macedoneana si biscuiti Plasma, frecventarea cafenelei bosniacului Bella, «adulmecarea turmei», cautarea celor care umbla cu „amprenta unei palme nevazute afisate pe fata» se inscriu pe acelasi traseu al disperatei nevoi de a simti ca faci parte dintr-o comunitate, dintr-un trib. Numai ca lucrurile nu sint atit de simple. Yugosii au o problema majora: traiesc, de fapt, intr-o realitate paralela, alienanta («Nu voiam sa apartinem nici celor din tara, nici celor de aici»). Neapartinerea paralizeaza orice gest, dizolva prezentul, concretetea lucrurilor. Cu totii stau intr-un «foisor», dupa cum noteaza naratoarea (acelasi limb nenumit din Muzeul capitularii neconditionate).