in Cultura

A fost numit «roman dificil», exemplu perfect de «proza experimentala» sau chiar de literatura science-fiction. Admirat de o parte a criticii, transformat rapid intr-un adevarat obiect de cult al literaturii (americane si nu numai) din cea de-a doua jumatate a secolului XX, dar privit cu reticenta de o alta parte a interpretilor, Ada sau ardoarea. O cronica de familie ramine, poate, cea mai disputata dintre creatiile lui Vladimir Nabokov. Aparuta in 1969 si etichetata (asa cum se intamplase si in cazul Lolitei, care, dupa citeva lecturi superficiale fusese considerata o carte «despre pedofilie») drept un «roman despre incest», opera aceasta a suscitat nenumarate controverse atat in ceea ce priveste tema generala, cat si modul de tratare a subiectului. Nabokov utilizeaza, practic, de-a lungul intregului roman, o perfect mascata – dar la fel de perfect insusita – tehnica proustiana: el readuce in actualitate, prin intermediul evocarii, exact acele lucruri a caror pierdere o deplange implicit. Iar frazele sale desavarsite si, ca sa-i repetam formularea, de-a dreptul «sinestezice», sint capabile sa redea o dubla dimensiune temporala, perfect echilibrata intre trecut si prezent, dar si sa exprime pe de-a-ntregul ardoarea Adei (si /sau a lui Van!) – care doar in acest fel devine cu adevarat universala.