in Dilema Veche

Aleksandar Hemon se joaca serios cu bietul cititor, intinzindu-i curse, punindu-i vigilenta la treaba, amenintindu-l cu piruete naratoriale. Dupa primele 30 de pagini, cind crezi ca te-ai dumirit despre cine anume ti se va povesti, itele se despletesc brusc, presupusul protagonist ramine simplu narator, in timp ce o figura perfect anonima, ivita accidental, se cocoata pe tronul personajului principal. Si rasturnarile acestea se tot innoiesc, schimbindu-se – cu fiecare capitol – ba povestitorul, ba protagonistul, in beneficiul unei minunate poezii a secundarului. Multe, foarte multe imagini memorabile si un capitol final naucitor, legat de restul povestii parca prin simpla potriveala a unor rime.