la Radio Romania Cultural

Vi s-a intimplat vreodata sa aveti senzatia, citind o carte, ca autorul va priveste drept in ochi? Ba mai mult, ca nu va slabeste o clipa, ca va urmareste reactiile fiindca doar pentru asta a scris, sa vada cum functionati la lectura textului sau? Eu am avut aceasta senzatie citind Disperare de Vladimir Nabokov. Cam asa am citit eu acest roman: prozatorul si-a pus ochii personajului sau, Hermann, si prin ei se uita la noi, cititorii sai, ca si cum s-ar uita intr-un fel de oglinda. Hermann este dublu, iar dublul sau este un vagabond, Nabokov este multiplu. Cel mai comod este, de altfel, sa te lasi dus de calea pe care ti-o deschide Nabokov cu fiecare cuvint, ca un mare maestru al jocului cu imaginatia, cu vorbele, cu adevarul minciunilor, cum ar spune, poate, Mario Vargas Llosa. Si, ca un detaliu anecdotic, am remarcat coincidenta initialelor: Vladimir Nabokov tradus de Veronica Niculescu. Si, inca, romanul Disperare ii este dedicat Verei. Pe scurt, va recomand sa va lasati priviti in ochi de autorul – care nu este totuna cu naratorul! – romanului Disperare.