in Observator Cultural

Pentru Dumitru Tepeneag, un ziar e ca un tramvai: «Un ziar trebuie sa aiba o linie pe care s-o urmeze cit de cit, barem un timp. Un ziar e ca un tramvai: daca n-are o linie a lui, deraiaza! Asa ca are nevoie de solidaritate interna. Colaboratorii statornici ai unui ziar nu-si pot permite, cum se intimpla destul de des la noi, sa se muste de nas unii pe altii sau sa-si dea la turloaie. Ei trebuie sa tina cit de cit seama de linia ziarului. Daca nu mai esti de acord, nu mai colaborezi. Te dai jos din tramvai. Eventual tragi inainte semnalul de alarma... Si-apoi, daca fiecare colaborator are o alta parere si o sustine cu vehementa injurindu-i pe cei din jur, cum vrei ca ziarul sa aiba credibilitate in ochii cititorilor? Nu poti, intr-un editorial, sa-l injuri pe cel care iscaleste citeva coloane mai incolo». Ce-mi place in publicistica lui Tepeneag este absenta vehementei. Chiar si atunci cind e piscator, cind e acid, n-are pretentia infailibilitatii, a verdictelor incontestabile. E percutant in diagnostice, dar nu vrea sa «ni le bage pe git», il incinta polemica spumoasa, fara sa demoleze, sa practice atacul la persoana, sa-si desfiinteze preopinentul. Mereu e in dubiu. Tepeneag admite ca se poate insela. Acest dubiu face parte din arta gindirii libere. Autorul si-a inventat un personaj, Pastenague, care ii da replica si il trage de mineca atunci cind Tepeneag s-ar plasa intr-o unilaterala si reductiva interpretare.