in Suplimentul de cultura

Romanul incearca sa fie cit mai obiectiv in ceea ce-si propune. Eu nu am scris o carte istorica despre Uniunea Sovietica, ci am vrut sa surprind cit mai viu sentimentul sovietic. Adica la mine nu gasesti personaje reale, presedinti, tirani, ci prototipuri. Insa atmosfera este reala. Am fost corect, mai intii fata de mine insumi, atunci cind am scris. Desi este un roman modern, cu mai multe planuri narative, cu pasaje care te pot duce cu gindul la Eugen Ionescu uneori, in care Vladimir Ilici discuta cu Felix Edmundovici sau cu padurarul, in intregime, cartea pune la dispozitie o realitate. Toate lozincile sint reale. La un moment dat, directorul scolii scoate din buzunar o foaie impaturita si le citeste copiilor un discurs despre folosul plantarii copacilor. Am tradus acest pasaj din revista Tinarul naturalist. Vreme de un an am discutat despre Uniunea Sovietica cu tineri basarabeni de virsta mea care mi-au impartasit obsesiile lor. S-a dovedit ca pina si fantasmele noastre erau identice. Asa ca cititorul are un mozaic de ginduri, obsesii si indeletniciri ale omului sovietic. Farmecul acestei carti, din punctul meu de vedere, este ca personajul meu nu creste mare, el nu devine «destept». Cartea se termina inainte ca Sasa, personajul principal, sa descopere ca traieste intr-o mare minciuna. Lumea din roman este lumea lui Sasa, un copil fara prieteni, care, din cauza timiditatii, isi explica singur tot ce auzea, citea pe garduri sau invata la scoala. Concluziile si meditatiile lui sint infantile, dar foarte profunde, spre deosebire de discursurile si preocuparile oamenilor mari. In roman exista putini maturi si sint situati pe un alt plan narativ, asa incit Sasa nu se intilneste cu ei, insa toti maturii sint infantili. Singurul personaj lucid este acest copil care nu vorbeste cu nimeni.