Decorul, pictat cu pasta groasa, flamanda, intr-o frazare ritmata poetic, e unul de Levant decadent, senzorial si anacronic, toropit de plictis, descompus de caldura si de pofte, populat de femei lascive, de administratori obsceni si de militari greci. O lume pe marginea prapastiei, care-si conjura sfirsitul printr-un desfriu, lenevii flatulente si cruzimi gratuite, un Bizant somnambulic ce supravietuieste in abjectia unei zone crepusculare amintind de lumea Crailor de Curtea-Veche.
Bref: un volum compozit, (ultra)postmodern, bricolat, jucat, cu <>, suficient de scurt pentru gustul cititorului grabit al zilelor noastre si numai bun pentru a-l face sa tinjeasca dupa mai mult. Intr-un fel, cartea seamna cu o strategie de seductie indelung elaborata, mult aminata, finalizata insa precipitat, printr-un truc ingenios.
Fric e urmat de un set de povestiri pulp, foarte <>, cochetind ingenios si pervers cu standardele economiei de piata [...] Cit despre textul final “ cine ar fi zis ca fantastul Agopian, fascinat de ucronii istorice bintuite de melancolie si de spectre blazate, lenese si voluptoase, s-ar fi putut reorienta catre autobiograficul <>?