în Dilema Veche, nr. 934

Poate primul amănunt care uimește la solidul roman al Isabellei Hammad este unul extraliterar – și anume că avem în față un debut, unul dintre cele mai bune din ultimii ani pe piața de carte anglo-saxonă. Un al doilea, intrinsec ființei literare a romanului, este modul ostentativ convențional, îndatorat realismului de secol XIX, în care Hammad abordează acest Bildungsroman. Pare că, departe de orice tentativă experimentală, abordarea unei forme și, mai ales, a unei atitudini anacronice față de proză devine ea însăși în mod paradoxal experimentală. (…) Roman uimitor din toate punctele de vedere, nelipsit de erori, cred însă că Parizianul anunță o mare scriitoare pe care cu certitudine o voi urmări.