În romanul Îmbunătățire, scriitoarea își dovedește arta de a pune cap la cap diverse piese temporale și spațiale, străbătute și strînse la un loc de personaje cu povești de viață diferite. Scene din cele trei povești principale se întrepătrund, mergînd adesea paralel, trecerea de la una la alta solicitînd adesea atenția cititorului, cu atît mai mult cu cît perspectivele narative se schimbă cînd te aștepți mai puțin și apar personaje noi, aparent fără nici o legătură cu restul personajelor. Dar Joan Silber are pentru fiecare cîte o ancoră, iar pînă la finalul romanului autoarea reușește să dea sens tuturor urmelor lăsate în timp și spațiu sau pe care timpul și spațiul le lasă în sufletele oamenilor. (…)
Cea mai mare reușită a romanului Îmbunătățire mi se pare a fi aparentul contrast dintre mărunțișurile ce constituie scenele din viețile personajelor și semnificațiile majore pe care acestea le capătă pînă la finalul cărții, care se transformă dintr-o proză minimalistă, într-o meditație elegantă despre iubire, despre timpul care poate aduce cu el acceptarea cu blîndețe a greșelilor, a nefericirilor.
