În primul rînd, pentru că sînt momente întunecate din istoria Columbiei. Cele două asasinate despre care vorbim sînt momente în care putem vedea cum istoria ne-a mințit. În fiecare țară există asemenea evenimente din trecut care rămîn neexplicate, învăluite într-un con de umbră. Una dintre marile misiuni ale literaturii este să încerce să se interogheze asupra acestor momente, să încerce să afle ce s-a întîmplat, să vină cel puțin cu o altă versiune a ceea ce s-a întîmplat. Dar motivul pentru care a trebuit să folosesc forma romanului pentru a explica aceste lucruri a venit dintr-o obsesie personală, care are mult de a face cu modul în care s-a născut acest roman. Cartea a început să se cristalizeze în timpul unei perioade foarte stranii din septembrie 2005, atunci cînd fiicele mele gemene s‑au născut prematur, cu multe riscuri și probleme în primele luni ale vieții lor. Fetele mele trebuiau să stea în incubatoare, ceea ce m-a făcut pe mine să stau foarte mult timp la spital. În timpul acelor zile, l-am cunoscut pe acest chirurg din Bogota, care știa că eram interesat de uciderea lui Gaitán. M-a invitat la el acasă, spunîndu-mi că dorea să îmi arate niște lucruri. A scos dintr-un sertar vertebra lui Jorge Elicier Gaitán și apoi o parte din craniul lui Rafael Uribe Uribe. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: cum au ajuns aceste rămășite umane („ruinele“ din titlul romanului), ruinele victimelor violenței columbiene, cum au ajuns în acel loc? Cum au ajuns în acest sertar dintr-o casă particulară a unui cetățean obișnuit? Dar exista și o altă întrebare care a început să capete formă în mintea mea, o întrebare mai abstractă și mai metafizică. Cînd m-am întors la spital să îmi țin fetele în brațe după ce ținusem aceste oase în mînă, m-am întrebat ce relație există între aceste două evenimente. Vor moșteni fiicele mele violența trecutului? Poate o crimă comisă acum 50 de ani sau acum 100 de ani să influențeze viitorul fiicelor mele? Cu aceste întrebări în minte am început să scriu Forma ruinelor.
