în Dilema Veche, nr. 765

Mai departe n-aş merge, căci aş divulga prea mult, stricînd suspansul poveştii pentru cei care ar dori să citească acest roman scris foarte frumos fără a fi poetic, dar cu o anume calitate a melancoliei şi uneori a violenţei care dă naraţiunii o dimensiune existenţialistă de meditaţie despre rolul destinului, sensul morţii şi natura amintirii („nimeni nu ştie de ce trebuie să ne amintim ceva“, „totul este amintire“, „a-ţi aminti te oboseşte“ „epuizanta îndeletnicire de a ne aduce aminte“). Policier pe urmele unor vechi răni personale într-o atmosferă noir vag erotică („neobişnuitele meşteşuguri ale goliciunii“), calitatea stilistică a acestui roman este redată splendid în rom nă de traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari.