În august 2017 i-a apărut cel de-al șaptelea volum, Cenușă rece, un roman de neocolit, cu o scriitură aparte – incisivă, epurată de descrieri și devieri, dură, frustă – și un subiect puternic: trei generații de femei surprinse în feliile lor de realitate, care înoată permanent împotriva curenților și vremurilor, care depășesc munți de greutăți, în căutarea liniștii și a (re)găsirii sinelui. [...] Cenușă rece te plasează, încă de la titlu, într-o zonă întunecată – și, dacă priviți atent coperta romanului (cu o ilustrație realizată de Eugene Ivanov), veți vedea că este înduioșătoare imaginea cu șirul de case care se termină cu o bătrînă care stă, cu privirea în pămînt, pe prag. Nu poate fi vorba de ceva solar, senin, este clar de la început. Iată cum sună și primele propoziții din volum: „De cîte ori mă strigă, parcă se declanșează alerta generală pe toată mahalaua. Exact ca în copilărie. Atunci mă prefăceam că n-o aud și de cele mai multe ori chiar n-o auzeam. Mă înverșunam să nu-i răspund, mă ascundeam. Dintr-o simplă răzbunare copilărească” (p. 5). Starea alertă și tensiunea se strecoară imediat în roman și rămîne aproape la fel (cu mici momente de dezechilibru, de schimbare de ritm) pe tot parcursul lui. Cititorii nu au parte de momente de respiro, căci puzzle-ul pe care îl propune autoarea basarabeană este sufocat, captivant, solicitant.
