pe lapunkt.ro

Reprezentantă a douămiismului în poezie, Moni Stănilă cultivă acest antilirism care se îndîrjește să întoarcă poezia cu spatele la metaforă, să refuze categoric sentimentul în stare nudă. De fapt, poemele ei sînt niște pulsații, cumva asemănătoare cu liniile neuniforme, descriptive, înscrise pe o electrocardiogramă. Linii ce surprind bătăile inimii, ritmul cardiac, în anticamera poeticului, fără retușuri, fără pregătiri. E nuditate, pur și simplu, și veritabil indiciu al stării unui corp. „Neputință și frică” va fi repetat de trei ori în partea a treia a volumului, ca un laitmotiv (p. 76, 77, 83). Cititorul de poezie nu va găsi urme bătătorite de poeticitate. Ele există, însă, în subsidiar, ca bulbii care așteaptă să străpungă pămîntul, primăvara, înmugurind neprevăzut și în tot locul. Colonia fabricii e o stranie monografie a satului, din comunism pînă-n zilele noastre, oricare ar fi el. Textele îngăduie o permutare a trăirii în orice spațiu geografic. Cu arestări, închisori, ieșiri din carceră, căsătorii și divorțuri înregistrate, cu boală și moarte. Toate consemnate, transcrise, ca și cînd Moni Stănilă ar fi avut acces la aceste registre vechi și ar fi copiat cu mîna, răbdător, absolut tot ce o interesa. Contrapunctice, aceste notații mută accentul, axul textelor, centrul lor de greutate, înspre un evident teren antiliric, literal, denotativ, transparent.