în Observator cultural nr. 869

Noul ei roman recuperează viaţa din spatele documentelor, adună, cum ar spune un teoretician francez, „sîngele uscat în codurile de legi”, recompune figura celui/celei care, în birourile înţesate de microfoane de la Casa Scînteii, citea şi tăia. Citea şi tăia cu tenacitate, uneori cu ură, alteori cu înţelegere şi cu emoţie, avînd, fie şi doar pentru o bucată de timp, convingerea că deţine un rol-cheie în angrenajul cultural, ideologic şi social al epocii, că îşi face corect datoria faţă de ceilalţi – Partidul, Literatura, Cititorii. Cartea are ca artificiu narativ un „caiet lector”, un jurnal de cenzor, pe care autoarea l-ar fi primit de la şefa Biroului Documente Secrete de la DGPT – funcţionară care, în anii ’70, răspundea personal de distrugerea acestor hîrtii –, după 40 de ani de la momentul în care, fugind din ţară, sustrăsese unul dintre aceste caiete. Este, însă, doar un pretext auctorial, aceste caiete nu se găsesc în arhive, erau toate distruse, s-au păstrat doar informaţii despre existenţa lor (unii le-ar fi luat acasă în 1989, a spus, în discursul de lansare a cărţii, Dan C. Mihăilescu).