în Suplimentul de cultură nr. 557

Am citit Interior zero acum mai bine de două luni, într-o sîm­bătă noapte, febril, cu o nemăsurată plăcere stilistică (în ciuda faptului că, desigur, romanul nu are decît cîteva zvîcniri luminoase), cu zeci de scenarii și întrebări în cap, cu creionul și agenda de notițe uitate pe masă. Am dus lectura pînă la sfîrșitul fizic al volumului, dar romanul nu s-a terminat în mintea mea, a continuat, pe alocuri schițînd un an mai bun pentru Cristina decît cel dintre coperte, deprimant, plin de angoase și frici, de deziluzii și nefericiri, de căutări, lipsuri, regăsiri, nepotriviri, supraviețuiri repetitive. Trebuie să mărturisesc că imi place la nebunie personajul acesta, un ecou, un eu narativ recognoscibil și remarcabil, care vine din proza scurtă a Laviniei Braniște și pe care aș vrea să îl regăsesc și pe viitor, în alte cărți de-ale autoarei. Poate purta orice mască, nu contează, chiar mă simt ca peștele în apă în scriitura Laviniei Braniște.