in Romania literara nr. 48

Cind am citit prima data romanul eram, pasamite, „semiotician”. Ca atare, m-a interesat, „scriitura”, „textul” si altele de acest fel («adica a unor semne (care) arunca in aer posibilitatile de a identifica sensul», ar spune Mihaies). El a meditat staruitor tocmai asupra sensului, a ansamblului, a fiecarui capitol, a foarte multor fraze si nu putinelor cuvinte. A deslusit ce vor sa spuna, la ce fac aluzie, cum se refera – parodic, prin rasturnare, prin aducere pe pamint ori si mai jos – la Odiseea lui Homer. Iar talentul i-a permis sa evite ca analiza, atit de amanuntita, sa devina fastidioasa. Poate prea subtil la inceputurile lui, maturitatea i-a adus lui Mihaies clarificarea scrierii, atractiva si – oricit de complicat ar fi sensul – de inteles. Rezultatul intregii intreprinderi, exceptional.