Intimplarile prin care trece Albert sint, de fapt, bornele vagi ale unei lumi in disolutie. Ele se ivesc treptat, mascate de un imens monolog fragmentar, ca o declaratie de ancheta in care, pentru a eluda adevarul, acuzatul amesteca mituri, povesti si reflectii metafizice. Personajele chiar discuta, la un moment dat, despre imposibilitatea existentei unei realitati „tari”, despre absurd, teoria „nimicului” si a inconsistentelor ontologice. Spectrul a doi criminali cu nume rezonante pluteste deasupra tuturor marilor evenimente istorice si individuale (temutii frati albanezi Adolf si Vissarionovici), literatura da buzna peste tine cind nu te astepti (la adresa de pe plicuri locuise cindva Ibsen – o semnificativa trimitere la teatrul din discurs si din viata), poti avea o aventura sexuala chiar cu pazitoarea arhivelor, iar ipoteticul tata gasit, in sfirsit, nu-i decit un batrin alcoolic si singur, care nu-si mai aminteste mare lucru. Identitatea ta si a lumii pe care incerci s-o reconstitui ramine in aer, pierduta intre imponderabile, la fel ca povestea moderna si amestecata in care vrei s-o prinzi. Abia atunci omniprezentul cintec al menestrelilor Apostolis si Zobar isi arata, printre lacrimi, durerosul adevar: «ah, fericire, am dat de gustul tau / pe limba esti dulce, pe cerul gurii amara, / luna zadar a urcat pe cer / dar noaptea intirzie sa apara». Despre tristetea de-a te naste si de a fi, despre zadarnicie si despre prea tirziu e noua carte publicata de Adrian Alui Gheorghe. Albertina si Albert sint victimele unei vieti in care n-au avut multe de ales si-n care nu exista vreun leac pentru nefericire. Polimorf si muzical, in conceptie, Luna Zadar dovedeste capacitatea de reinventare a unui scriitor care ne obisnuise, oarecum, cu un stil. L-a schimbat, putin, in limitele peremptorii ale aceleiasi valori. Inca o carte foarte buna a aceluiasi, vreau sa zic.