in Orizont nr. 2

Ura, chiar daca este un roman despre o generatie, nu se adreseaza numai celor ce au copilarit in anii ʼ80 ai veacului trecut. Tema e universala, iar povestea prinde inca de la bun inceput; un inceput brutal care te inhata de guler. „Puiul se lauda cum il bate tatal lui”. Cu prima fraza, Cornel George Popa rupe in bucati imaginea idilica, utopica a copilariei. Cartea este bine scrisa, cu ironie si uneori cu furie. Scriitura se apropie de precizia si incisivitatea poeziei. De aceea, faptul ca, la final, se topeste postmodernist in poezie nu surprinde. Ultima parte a romanului e dedicata poeziilor lui Vasile Padureanu, unul dintre personajele cheie ale cartii. Vasilica, cel atit de diferit – the other, devine, tocmai datorita alteritatii sale, personajul negativ al epopeii de la bloc, tinta urii comune. Ura ce domina cartea inca de pe coperta este una generalizata. Este ura pentru viata mizera din anii ʼ80, pentru viata intre betoanele uniforme, pentru oameni abrutizati si pentru figurile grotesti ale partidului. Aceasta ura se poate transforma in interjectia „Uraaa” strigata pe stadioane, aratind inca o data ce fragila este granita dintre extazul impus si ura viscerala.