In anii ’80 ai veacului trecut, intr-un cartier muncitoresc abia ridicat la marginea orasului, un grup de prieteni, adolescenti, fac o pasiune fulgeratoare, devastatoare si colectiva totodata, care-i maturizeaza brusc si-i transforma in niste barbati aproape batrini.
Toata existenta li se modifica din ziua in care, linga parcarea unde joaca ei fotbal, opreste un camion verde, iar printre mobile, pe o canapea, una linga alta, stau trei fete fermecatoare: Mariana, Silvia si Dorina, adica surorile Acutunoaie, viitoarele zeite si vedete ale cartierului.
Parcarea blocului D7, numit „blocul blestemat” – peste el s-au prabusit doua planoare si, o saptamina mai tirziu, explozia unei butelii a facut victime –, devine un adevarat cimp de lupta, unde fiecare e singur si toti sint impotriva tuturor.
Situat pe coordonata Salinger-Golding, cu situatii, intimplari si emotii valabile oriunde exista parinti si copii, pe un fundal epic mustind de senzational si de sexualitate, Ura este un roman crud si tulburator despre amintirea unei veri fierbinti si stranii, a unei vacante cit un veac de suferinte atroce, stigmatizante si otravitoare, in care adolescentii au invatat sa iubeasca, sa urasca si sa se urasca.
„Cornel George Popa este unul dintre putinii prozatori romani care scriu bine despre orice. Nu isi povesteste si repovesteste viata la nesfirsit, ci povesteste vietile noastre, intelegindu-le mai bine decit ni le intelegem noi insine. Il consider un Mario Vargas Llosa roman.
O sa ne regasim – nu ne-am mai regasi! – si in romanul Ura, instantaneu (luat parca la lumina unui blitz) al intunecatei lumi romanesti de ieri. Ce figuri schimonosite de ura si furie, ce gesticulatie grotesc-agresiva au fost surprinse in fractiunea de secunda cit a durat fotografierea! Este o lume din care lipseste cu desavirsire bunatatea, dar nu si setea de bunatate, care este intensa si arzatoare.
Sint sanse ca romanul
Ura sa aiba un mare ecou si sa arunce in derizoriu narcisismul prozei romanesti actuale.” (Alex. Stefanescu)
