Tin sa remarc ca in aceasta carte de proza scurta, Sorin Stoica este unul dintre putinii continuatori, de altfel foarte inzestrat, ai lui Mircea Nedelciu (pe care autorul marturiseste ca l-a citit <>). El reuseste, cu echilibrul dintre talent si tehnica, specific lui Mircea Nedelciu, sa atinga precizia frazei, corsetul sintactic, cuvintul bine simtit, dar si miezul palpitind al cochiliei, emotia, insesizabilul. O scriitura pe filiera nedelciana, de fin auz, orala, dialogica, controlata, in varianta studenteasca si <>, zigzagata de boala, trista (doar citeva texte care zimbesc, printre care excelentul Cirnati) preluind si aici citeva metafore nedelciene de final.