in Cultura

Comparata in mod inertial, pina la saturatia analogiei, cu Hortensia Papadat-Bengescu (feminitatea expurgata de sentimentalism si obiectivata prin cruzime prozastica), Gabriela Adamesteanu urmeaza cu o consecventa minutioasa programul de modernizare a romanului autohton schitat de Camil Petrescu. In aceasta Dimineata pierduta, parte monologata, parte dialogata, lumea exterioara apare numai ca o rasfringere (retroproiectiva sau simultana) a unor realitati interioare distincte, a unor subiectivitati anxioase, care se exprima.
Destui comentatori au „identificat” imediat protagonistul cartii, concentrandu-se pe mahalagismul Vicai Delca si centrind Dimineata pierduta pe el. Automat, celelalte voci si experiente din roman au fost impinse in umbra si subevaluate in comentariu. In fapt, in realitatea descentrata si multiplu focalizata a acestei carti, majoritatea personajelor sunt remarcabil calibrate. Femei imbatrinite sau deja disparute, dar care au fost fetite, adolescente, tinere cu pofta de viata si de toate bucuriile ei. Barbati care-si amintesc, la maturitate, de bijbiielile juvenile (si tineri din anii ’60-’70, care inca nu prea au ce sa-si aminteasca, in afara unei prime „experiente” erotice, complet ratata). Soti vazuti de consoarte: Mironescu prin ochii Sofiei, Niki prin cei ai Ivonei, „lighioana batrina” invocata la tot pasul de Vica. Si reciproca valabila: neveste analizate, in cadre diferite, dar cu aceeasi dureroasa acuitate, de catre barbatii lor. Amante vazute in public si mingiiate in particular de catre amantii lor; amanti vazuti si revazuti in salon de soti, ca si de sotiile acestora; amante si amanti surprinsi de fetite chipurile nestiutoare. Un om bolnav asa cum este privit de cei sanatosi, rude de singe sau prieteni de familie (boala lui Stefan Mironescu, agonia lui Margo, scleroza Sofiei, spitalizarea Vicai). Felul cumplit in care omul cazut la pat ii vede si ii aude, ii intelege si nu-i mai intelege pe cei in putere din jur. Gesturi tipice de copil rasfatat (Ivona, mica) si repetitivitati senile (Sofia Ioaniu, fosta Mironescu, fostul cap al familiei, care tot fuge de-acasa). Baieti isteti, daca nu hiperinteligenti, care ar invata toata ziua (Niculaie, fratele Vicai, mult mai tirziu Gelu, nepotul ei de la celalalt frate, ori Tudor, baiatul Ivonei si nepotul in linie dreapta al Sofiei), si tatii lor zgirciti sau absenti. Momente istorice si ani intregi de viata, epoci sociale si virste recompunindu-se si reproiectindu-se din toate aceste „contributii” intens-personale.
Dupa cum nu are un centru care sa disemineze si sa ordoneze semnificatiile, si nici un personaj privilegiat, din a carui perspectiva sa se contureze totul, Dimineata pierduta nu prezinta un moment sau o secventa temporala dislocate, prin propria importanta, de restul. In lumea multiplanara si multifatetata a cartii, decesul capului Coroanei e la fel de important ca intirzierile, din epoca socialista, ale „pramatiei” de Niki, ratacirea portofelului care o aduce pe Vica la disperare, in dimineata simbetei romanesti, ori militaria pe care a aplicat-o, cit a trait, Sofia Ioaniu intr-un menaj destul de complicat.
Interesati si amuzati de „mahalagismul suculent” al personajului, destui comentatori ai cartii au omis (ori n-au sesizat) componenta dramatica a rolului jucat de Vica Delca. Sfirsitul cartii va fi si mai explicit in aceasta privinta. Din schimbul de fraze, pe jumatate normal, pe jumatate nebunesc, cu nepotul venit in vizita la spital, se observa ruina, deriva mentala a personajului altadata atit de lucid. In acest plan declinant al romanului, Vica Delca este aceeasi, si totusi o cu totul alta persoana.
Nimic nu poate fi anticipat aici, pentru ca autoarea, cu un instinct de mare prozator, se abtine sa predetermine si sa prefigureze. Risc sa spun ca modelul interbelic (Patul lui Procust al lui Camil Petrescu) a fost depasit, nu numai prin talentul propriu-zis, prozastic, al autoarei, ci si prin asumarea integrala a acestei autenticitati psiho-morale multiplu specificate si variate.
Patru capitole ale romanului ruleaza si exploreaza exact lumea launtrica a unei modeste, banale, umile pensionare. Sa fie vorba despre o replica polemica data de autoare tipului caragialian de mahalagioaica, asa cum sustinea Valeriu Cristea? Nu cred. Prin miza pusa de romanciera pe Vica Delca s-a dorit (si s-a reusit) rasturnarea unei prejudecati persistente referitoare la adincirea unor personaje modeste social. In proza noastra standard, acestea sint conturate fie schematic, complet neconvingator, pre-modern sau realist-socialist, intr-o compozitie calibrata si etajata pe intelectualul complex si superior. A face deci proza psihologica, analiza, nu doar creatie cu o biata femeie ce vorbeste in dezacorduri si nu ajunge la treapta speculatiunii intelectuale: iata, in opinia mea, pariul Gabrielei Adamesteanu. Un pariu cistigat intr-o maniera eclatanta si, prin aceasta, intors cu efect de bumerang asupra autoarei. Atit de pregnanta e vocea interioara si „de jos” a Vicai Delca, atit de densa se arata lumea ei launtrica, incit o buna parte din critica noastra a ajuns la concluzia ca acesta este tot romanul!
Vica Delca e pensionara umila, dar razbatatoare. Ivona Scarlat, nascuta Mironescu, e fata de familie buna care supravietuieste, nici ea nu stie cum, intr-o lume proletara, amestecata. Iar Papa, tatal ei drag, de mult disparut, e intelectualul cu idealuri, dar si cu suspiciuni; cu intuitia, nu si cu priceperea vietii. Si celelalte personaje sint pregnante: Dimineata pierduta imi pare insa dominata si in mod vizibil (audibil) structurata de acesti trei actori epici.
A interpreta Dimineata pierduta exclusiv prin grila „mahalagismului” Vicai Delca e cea mai facila si mai inadecvata judecata critica facuta romanului. Cartea avanseaza si creste dinspre suculenta sau „nobletea” replicilor date de personaje (marcindu-le imediat, social, categoria, clasa) inspre lumea si substanta lor interioara.
Vica Delca e pretextul epico-dramatic al romanului. Ivona este insa personajul-cheie, prin care se desfac si „se scriu” toate capitolele cartii. Fara introspectiile si amintirile ei involuntare, fara grija ei pentru eticheta si nostalgia dupa lumea in care aceasta conta, fara dragostea pentru Papa ce invie si insufleteste personajul, laolalta cu epoca lui, fara incapatinarea nobil-pedagogica de a-i explica Vicai toate cum au fost si nu mai sint, Dimineata pierduta ar fi ramas o buna proza de atmosfera sau un tablou formidabil, in aqua forte, al „societatii burghezo-mosieresti”, precum Cronica de familie a lui Petru Dumitriu.
Stefan Mironescu, Papa, imi pare cel mai greu realizabil personaj al romanului; dar unul care se impune, in aceasta galerie formidabila, drept cel mai realizat. „Greoiul” Mironescu, profesorul serios, idealist si teoretizant, cauta la nesfirsit armonizarea binelui occidental cu cel romanesc, a binelui Patriei cu cel familial, si a binelui Familiei cu cel personal. Toate treptele prin care Mironescu coboara in afectiunea si stima celorlalti, pina la disparitia completa din cadru, sint parcurse in aceeasi complexitate dialogica si in acelasi joc de perspective, desfacind si refacind romanul. Sotul incornorat si ridicol, „modelul” prea rigid, pus intre ghilimele zeflemitoare, stapinul casei caruia i se descopera si i se exploateaza punctele vulnerabile, insul nedescurcaret, incapabil sa intre undeva peste rind, desi totul fusese aranjat: Stefan Mironescu ilustreaza bine aceste categorii, prinse ca intr-un fascicul de proza, nu atit de frumoasa, a vietii lui. In capitolul „Ora ceaiului”, Mironescu este inca respectat, statutul lui poate fi doar intrezarit printre echivocurile erotice dintre Sophie si Titi Ialomiteanu. Doi ani mai tirziu, dupa ce in „Dupa-amiaza in gradina cu trandafiri” perspectiva s-a deplasat cu totul de la un ego la altul, iar in „Terasa cu clematite” grupul de personaje s-a reunit iarasi conversational, decaderea Profesorului in ochii sticlind de complicitate ai amantilor este evidenta.
Profesorul evadeaza din cercul inchis tipologic al intelectualului idealist. Personajul va creste, de acum incolo, din propria interioritate avida, acceptind absolut totul, pentru a avea ce procesa. Idealism, dar si sado-masochism, voyeurism, gustul plin si proaspat al propriei umiliri, „interminabila interpretare”, implicare de sot si detasare de observator lucid. Pornisem la drum cu un intelectual de mare noblete morala, à la Camil Petrescu, si am ajuns in infernul discutabil al personajului de tip Anton Holban. Mai autentic decat Ladima, Stefan Mironescu este, daca nu mai pervers, in orice caz mai subtil decit Sandu. „Capitolul” Stefan Mironescu este cel mai fascinant din roman.
Am avut nevoie de acest parcurs destul de lung ca sa demontez si sa corectez cliseele cu care majoritatea comentatorilor (cu doua-trei exceptii onorante) au ramas datori unuia dintre cele mai bune romane romanesti.