Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
- Sanda CORDOS
- Dosar de presă
- 0 likes
- 149 views
Dimineata pierduta se impune, intii de toate, printr-o constructie generala foarte elaborata si de mare indrazneala. Datorita mersului in spirala si datorita strategiei de anticipare (ce, dind naratiunii un ritm foarte alert, ii asigura fluiditatea) este greu de observat ca, de fapt, capitolele VI-IX se constituie intr-un roman (cvasi)independent (chiar daca provocat si inrudit cu cel care il inglobeaza...
Ambele naratiuni (in egala masura, romane de familie) reconstituie, cu o pregnanta rar intilnita, prin cele doua zile puse sub lupa, epoci istorice diferite. Prozatoarea se fereste sa atribuie trecutului obsesiile contemporaneitatii si are orgoliul de a-i restitui profilul autentic.
Astfel, romanul familiei de la 1916, chiar daca este construit cu procedee si tehnici extrem de moderne (cele ale intregii carti), se revendica mai degraba din marele roman francez al secolului al XIX-lea. Filiatiile (probabil programatic asumate de catre autoarea ce pare ca doreste sa faca un roman din epoca) se stabilesc la nivel de cronotop (salonul), la nivel de personaj (parvenitul abil – Titi Ialomiteanu; femeia adulterina – Sophie Mironescu; adolescenta casta, frecventata, la modul imaginar, de tentatiile pasiunii – Margot). Personajul central, profesorul Mironescu, om al datoriei fata de neam, este pe deplin contemporanul epocii sale europene: este preocupat sa instaleze la Universitate un laborator de fonetica, se intereseaza de Bergson si, in general, sub figura sa oarecum glaciala se ascunde un hipersenzitiv. In planul vietii colective, asumarea unor datorii si responsabilitati de rezonanta nationala nu impieteaza asupra „felului exagerat de sever de a judeca oamenii... tara”.
In cea de a doua naratiune, temele inalte ale vietii si, implicit, ale literaturii lipsesc, lor luindu-le locul tema vietii cotidiene. In conditiile in care cele doua femei vorbesc necontenit, ele nu rostesc cu voce tare gindurile de profunzime si observatiile necrutatoare pe care le fac. Naratiunea, in schimb, transcrie acest „altceva”, creind un spectacol al limbajului de o savoare rar intilnita.
Compozitional, avem de-a face cu un roman polifonic (construit prin intrebuintarea mai multor voci), probabil fara egal in proza romana postbelica, unde, foarte adesea, personajele vorbesc un limbaj unic. Marea forta a Diminetii pierdute sta in jonctiunea pe care reuseste sa o realizeze intre doua orientari majore ale prozei citadine: orientarea de factura caragialiana, valorificind limbajul, ceea ce inseamna, intr-un sens mai larg, o tipologie a mahalalei, cu orientarea citadinismului reflexiv si senzitiv practicat de Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu.
Dimineata pierduta este, in opinia mea, o capodopera, iar Gabriela Adamesteanu, unul dintre cei mai mari prozatori romani din literatura romana postbelica.
Ambele naratiuni (in egala masura, romane de familie) reconstituie, cu o pregnanta rar intilnita, prin cele doua zile puse sub lupa, epoci istorice diferite. Prozatoarea se fereste sa atribuie trecutului obsesiile contemporaneitatii si are orgoliul de a-i restitui profilul autentic.
Astfel, romanul familiei de la 1916, chiar daca este construit cu procedee si tehnici extrem de moderne (cele ale intregii carti), se revendica mai degraba din marele roman francez al secolului al XIX-lea. Filiatiile (probabil programatic asumate de catre autoarea ce pare ca doreste sa faca un roman din epoca) se stabilesc la nivel de cronotop (salonul), la nivel de personaj (parvenitul abil – Titi Ialomiteanu; femeia adulterina – Sophie Mironescu; adolescenta casta, frecventata, la modul imaginar, de tentatiile pasiunii – Margot). Personajul central, profesorul Mironescu, om al datoriei fata de neam, este pe deplin contemporanul epocii sale europene: este preocupat sa instaleze la Universitate un laborator de fonetica, se intereseaza de Bergson si, in general, sub figura sa oarecum glaciala se ascunde un hipersenzitiv. In planul vietii colective, asumarea unor datorii si responsabilitati de rezonanta nationala nu impieteaza asupra „felului exagerat de sever de a judeca oamenii... tara”.
In cea de a doua naratiune, temele inalte ale vietii si, implicit, ale literaturii lipsesc, lor luindu-le locul tema vietii cotidiene. In conditiile in care cele doua femei vorbesc necontenit, ele nu rostesc cu voce tare gindurile de profunzime si observatiile necrutatoare pe care le fac. Naratiunea, in schimb, transcrie acest „altceva”, creind un spectacol al limbajului de o savoare rar intilnita.
Compozitional, avem de-a face cu un roman polifonic (construit prin intrebuintarea mai multor voci), probabil fara egal in proza romana postbelica, unde, foarte adesea, personajele vorbesc un limbaj unic. Marea forta a Diminetii pierdute sta in jonctiunea pe care reuseste sa o realizeze intre doua orientari majore ale prozei citadine: orientarea de factura caragialiana, valorificind limbajul, ceea ce inseamna, intr-un sens mai larg, o tipologie a mahalalei, cu orientarea citadinismului reflexiv si senzitiv practicat de Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu.
Dimineata pierduta este, in opinia mea, o capodopera, iar Gabriela Adamesteanu, unul dintre cei mai mari prozatori romani din literatura romana postbelica.
Related products