În Steaua nr. 7/2026

Filip Florian a fost încă de la debut un favorit al criticii și un prozator cu priză reală la cititorii români. Premiile – cam toate cele importante dintre cele care se decernează între granițele noastre –, cronicile și tirajele l-au impus ca un nume care contează. Recunosc, am fost printre cei foarte puțini care nu s-au declarat atît de impresionați de volumele sale, nu atît pentru că nu mi-ar fi plăcut sau pentru că l-aș fi văzut ca pe un autor plin de defecte ascunse, ci pentru că nu reușisem să îi descopăr miza majoră a scrisului. Au trecut 14 ani de la Toate bufnițele, un interval lung de tăcere. Unul în care prozatorul a trăit prin reeditări, traduceri și menționări critice. Dar un interval în care proza românească s-a dezvoltat, cantitativ și calitativ, cu o uimitoare viteză. În acești ani au apărut autori și cărți care fac din peisajul literar al anului 2026 un cu totul alt teren față de cel al debutului cu Degete mici în 2005. Filip Florian revine acum cu Media aritmetică și este interesant de văzut cum se reconectează cu propria operă și cu noul context.

Ținînd în mînă proaspăta apariție, fără încă să-i deschid coperta, am realizat că ceea ce țin minte în primul rînd, legat de mai vechile sale romane, nu este povestea din ele, care îmi pîlpîie în memorie foarte fragmentată, nu bucuria descoperirii unei noi idei, ci, cu multă claritate și putere, senzația mătăsoasă a frazelor lungi și învîrtite, jocul elegant și elaborat cu cuvintele, capacitatea de a livra constant emoție și tensiune în descriere. Paradoxal, nu rețin ce descria Filip Florian, dar țin minte modul în care făcea descrierea. Intrînd în primele pagini ale noului roman realizezi că prozatorul, în toți anii în care nu a publicat nimic, nu pare să-și fi pierdut îndemînarea, ci, din contră, pare să-și fi rafinat meșteșugul. Din acest punct de vedere, Filip Florian merită toate laudele și toate premiile, fiind unul dintre campionii frazării și un maestru greu de egalat al arhitecturii paragrafelor. Strict din acest unghi oricînd poate susține un duel cu Mircea Cărtărescu (eterna referință în domeniu) sau cu Andreea Răsuceanu (mai noua revelație a cronicarilor noștri cînd vine vorba despre stil). Paginile lui Filip Florian au aromă și zvîc, au cadență și o precis cîntărită orchestrație a repetițiilor, a sonorităților și contrapunctelor. Modelul după care se construiește textul său este unul turbionar, pornește de la un declanșator care poate fi o amintire, o senzație, o informație, o descriere. Din acest punct fraza aleargă concentric în descrieri care, pe rînd, se îndepărtează și se apropie din nou de subiect, schimbă perspectiva, reiau, subliniază, analizează sau se autoanalizează. Elemente care compun descrierea inițială sînt apoi preluate ca declanșatoare ale unor noi descrieri, care se dezvoltă independent sau o ampli- fică pe cea originală. Totul devine o țesătură în jurul unor puncte nodale care poartă textul, îl articulează în componente care interacționează între ele ca piese ale unei masive mașinării steam-punck. Romancierul are o meticulozitate aparte a frazei. Descrierile sale sînt întotdeauna repetitive. Și niciodată plictisitoare. Chiar la începutul romanului are nevoie de mult peste zece pagini pentru a fixa cadrul (o cîmpie, o groapă, cîțiva soldați amărîți, toamna tîrzie a anului 1944) primei întîmplări. Dar o face atît de frumos (da, chiar acesta este cuvîntul) încît devine nu doar acceptabil pentru cititor, ci o performanță memorabilă. Această defilare alene a întîmplărilor sub lupa naratorului impune dealtfel un ritm anume al întregului roman, iar părțile finale, grăbite, îi clatină structura. Dar despre asta puțin mai încolo.

Media aritmetică este o poveste nu foarte originală și mai degrabă simplă. Tudor (Tudi) Vlădoianu, fost sublocotenent de artilerie în armata regală română, se ascunde în podul mătușii sale Simina, în București, începînd cu anul 1948, timp de 276 de zile, ferindu-se de zbirii noii orînduiri care îl caută în legătură cu un incident sîngeros din război. În spațiul sufocant de mic al autoimpusei sale detenții, aproape fără nici o comunicare cu exteriorul înafara unor nteracțiuni rare și fugare, singura sa evadare și șansă de a nu-și pierde mințile este să se refugieze în scris și în regăsirea trecutului. O formulă utilizată pe larg, cea a redescoperirii trecutului în fața unei catastrofe iminente. Utilizarea ei îi permite lui Filip Florian cîteva „trucuri” scriitoricești pe care le fructifică din plin. Avem deci un narator la persoana I singular, dar avem cîteva planuri care se suprapun: cel al prezentului scrierii, cel al amintirii și cel al recitirii și corecturii. Foarte modern (post-modern pentru a fi exacți) planurile dialoghează, iar naratorul se analizează și își analizează textul și emoțiile, amintirile și posibilele fabulații. Această dinamică a textului dă o notă de profunzime romanului, autoreferențialitatea îi conferă credibilitate și căldură umană, căci vom fi mereu îmboldiți să ne apropiem de cel care ni se destăinuie că se îndoiește chiar de el. Povestea în sine nu are la început anvergură istorică. Este o notă de subsol al marelui măcel mondial al războiului, o faptă care are rezonanță doar în acel moment și doar pentru cei implicați direct. În toamna tîrzie a lui 44, pe Tisa, soldați români epuizați și derutați sunt mânați fără milă de armatele sovietice care găsesc modalități dintre cele mai dure sau parșive de a se răzbuna pe foștii inamici. Printre cele din urmă se află și oprirea transportului cu rațiile de țigări ale ostașilor români. Privați de poate singurul drog, de singura distracție rămasă care îi mai ancorează într-o normalitate de oameni, românii pun la cale o veritabilă operațiune specială de recuperare a mult rîvnitelor țigări. Tentativa reușește aproape perfect, dar cîțiva soldați ruși sînt omorîți, ceea ce declanșează o anchetă care va culmina, după război, cu vînarea tînărului ofițer și plasarea sa în ascunzătoare. Desigur, toată această întîmplare este rememorată în cel mai proustian mod posibil, cu sărituri largi prin meandrele memoriei, căci un episod de ieri atrage unul de alaltăieri și mai apoi unul încă și mai vechi, pentru a se reveni la linia principală doar cît să descoperim un nou fir afectiv care conduce în altă parte. Ca într-un puzzle, întreaga viață a lui Tudi Vlădoianu este recompusă. Toată această alambicată narațiune îi oferă lui Filip Florian două oportunități. Cea dintîi este să refacă, să surprindă atmosfera unei epoci, să intre în miezul trăirii unui destin în vremuri de război. Iar pe această linie se achită cu brio. Cealaltă șansă este cea de a răscoli în istoria recentă a României, de a portretiza episoade mai cunoscute și mai ales mai puțin (crede pesemne autorul) cunoscute. Pe latura aceasta romanul nu impresionează.

Media aritmetică este prin excelență un roman al atmosferei. Nu doar prin frazarea care dă o remarcabilă plasticitate, dar și prin maniera directă în care Filip Florian, ca romancier istoric, reconstruiește trecutul. Observasem asta și la Zilele regelui. Documentarea istorică (în ceea ce privește detaliile de epocă) este minimală. Prozatorul vorbește mult (pesemne în jur de 200 de pagini) despre armata română în cel de-al doilea război mondial. Detaliile furnizate sînt calibrul a vreo patru-cinci arme, tipul de epoleți, datele tehnice ale unui tun, locul de fabricație al căștilor și încă două-trei în același gen. Modul cum este organizat și cum funcționează un pluton, relațiile (formale) dintre soldați, descrieri de acțiuni, de proceduri, totul lipește. Dar minimul acela de informații este folosit cu o eficiență spectaculoasă. Deși informațiile istorice la care recurge sunt la nivel de Wikipedia, Filip Florian reușește unele dintre cele mai vii și mai credibile tablouri de război din literatura noastră, și asta pentru că se concentrează pe detalii relevante și spectaculoase pentru atmosfera scenei (descrie vîntul care suflă peste soldați pe trei pagini, soldații în două rînduri) precum și pe percepția personală, pe senzație și psihologie (scena este rememorată ca o autoanaliză, nu ca un tablou care se cere colorat). Prozatorul este atît de firesc în umanitatea scenelor, atît de credibil prin personaje, încît ierți fără ezitare orice anacronism sau inacuratețe (poate cea mai flagrantă este prezența kalașnikoavelor pe front în 44 – pușca de asalt a fost proiectată în 47, așa cum îi spune chiar numele). Istoria mică, a mărunțișurilor personale este carnea și sufletul acestui roman. De altfel, titlul provine tocmai din ideea filosofică de viață a personajului, fiecare moment din viață trebuie evaluat după valoarea conotațiilor sale, fiecare aspect pozitiv fiind mai întotdeauna contrabalansat de unul negativ și viceversa. Per ansamblu nota este de regulă șapte. Personal văd aici nota mediocrității. Pînă la urmă tocmai aceasta e fascinația în romanele lui Filip Florian, lucida radiografie a faptului nereprezentativ și nesenzațional. Și asta ar fi fost grozav. Din păcate, undeva după ce treci de două treimi din roman constați că prozatorul schimbă ritmul și mărește ambiția. De la evenimente minore precum spălatul în frig al unui întreg pluton cu un săpun german găsit se trece la evenimente majore precum bombardarea Bucureștiului în aprilie 1944 sau masacrul de la Odesa. Lipsite de detaliile care nu deranjează în cazul micilor gesturi jurnaliere dar sînt obligatorii pentru fresca unor mari evenimente, paginile se dezumflă la nivel de trecere colorată în revistă și devin invers proporționale cu amploarea lor istorică, din punct de vedere al spațiului alocat în roman. În plus, despre istoria întunecată a zilelor acelea au mai scris mulți (Ioan T. Morar, Gabriela Adameșteanu, Eugen Uricaru – enumerare rapidă, fără anici o pretenție de a epuiza o listă lungă). Nimic nou ca subiect în proza noastră recentă. Astfel, finalul romanului se încarcă cu o factologie istorică ce nu îi conferă greutate, ci, tocmai, pare să îl atragă într-un factologic cu spectaculozitate de rubrică de ziar.

Romanul de acum al lui Filip Florian îl reconfirmă ca autor. A rămas același stilist de excepție care se citește cu maximă plăcere, dar caută în continuare un punct de greutate care să scoată narațiunea de sub media cotidianului.