în revista Ramuri, nr. 10/2022

Naşterea unei cărţi de acest fel în computerul unui profesor la o facultate de Studii Europene, care a publicat mai multe cercetări despre intersecţiile culturale dintre români, maghiari şi slavi (sau dintre ortodocşi şi catolici; ori, dacă vreţi, dintre scrisul slavon cu litere chirilice şi cel latin cu alfabet latin), se plasează, probabil, într-un orizont mai mult sau mai puţin predictibil. Pe de altă parte, la abordarea modernităţii româneşti – chiar şi în cazul unui medievist, cum m-aş socoti, mai degrabă – convoacă mai multe volume funda­mentale ale culturii noastre, dintre care să îmi fie permis să enumăr doar câteva: Supplex libelus valachorum de David Prodan, Spiritul critic în cultura românească de G. Ibrăileanu, Istoria civilizaţiei române moderne de E. Lovinescu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România: Originile de Pompiliu Eliade, Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari de Aurel C. Popovici ş.a. Nu sunt, în niciun caz, de ignorat, mai cu seamă că invită intens la dialog, nici unele dintre titlurile semnate de Nichifor Crainic, de Mihai Ralea, O. C. Tăslăuanu, de Mircea Vulcănescu şi de alţi publicişti români. (I-am trecut în revistă pe câţiva dintre oamenii noştri de cultură, dar provocările autorilor străini de pe mapamond, nu doar din Europa, sunt şi mai numeroase.) Treptat, pe parcursul lecturilor, nu o dată reluate şi meditate stăruitor, mi s-a părut că s-ar contura nişte răspunsuri diferite, pe care le-am înscris în pagină. Dar – trebuie să o spun răspicat – ceea ce se vede astăzi este numai o versiune comprimată şi oarecum expediată a unei construcţii care ar necesita mult mai multe abordări şi nuanţări, întinse pe un număr dublu de pagini. Cine ar mai citi însă astăzi asemenea construcţii ciclo­pice?