Andreea Răsuceanu, absolventă de Filologie, pasionată de București, pe care-l toacă mărunt și îl reface livresc, prin multiple cercetări de geocritică – de la geografie, nu de la geologie! –, erudit-simpatică, cu deja o bună experiență editorială, semnează de această dată un al doilea roman, Vântul, duhul, suflarea (Editura Polirom, 2020, prefață, excelentă analiză și punere în scenă de Paul Cernat și un mic text de apreciere și din partea prozatoarei de mare clasă care este Gabriela Adameșteanu). Roman care vine imediat după O formă de viață necunoscută, din 2018, despre care avem deja un concis și precis referat de lectură, formulat în termeni apreciativi de către un excelent analist, critic literar și cititor de cursă lungă care s-a pronunțat favorabil și ne spune tot ce e de spus. Paul Cernat. Ce pot adăuga unei extrem de atente analize și elaborate lecturi ca să conving la rândul meu că proza Andreei Răsuceanu e remarcabilă și merită toată atenția atât a criticii literare specializate, cât și a cititorilor, de multe ori năbădăioși și cusurgii? Un roman cu mai mulți naratori, un roman cu un du-te-vino în ambele sensuri prin timp – din colorata epocă fanariotă la decolorata epocă ceaușistă, cu cenușiul ei sub toate aspectele –, cu personaje nu foarte clare în intenții, dar extrem de complicate înlăuntrul lor, cu o dinamică narativă ce acoperă două sute de ani de istorie bucureșteano-românească. Picanterii, drame, bucurii, tot tacâmul. Repet, tot ce era de spus despre romanul și scrisul Andreei Răsuceanu a spus excelent Paul Cernat.
