Ca și în cazul altor prozatori, de la noi sau de aiurea, veniți mai tîrziu în literatură, avantajul Adrianei Neagoe constă în acumularea de povești de viață, în înțelegerea profundă a relațiilor personale și a felului în care timpul și, mai ales, dezrădăcinarea lucrează, uzează, marchează viețile oamenilor în decursul a zeci de ani. În plus, lipsesc ambiția și încrîncenarea teribilistă specifică tinerilor care vor să demonstreze ceva. Căci, deși cîteva dintre povestirile Adrianei Neagoe pot șoca prin situații și chiar prin limbaj, nimic nu este demonstrativ.
Omogenitatea celor 15 povestiri, grupate sub un titlu comun și unic (a cărui semnificație nu rămîne, în ciuda temei mai multor povestiri, doar la nivel medical), o dau cele trei (supra)teme identificate de mine: exilul, familia, timpul. Într-un fel sau altul, fiecare povestire este construită în jurul unei astfel de teme, dacă nu chiar le bifează pe toate trei, ceea ce conferă, prin cumulare, un dublu efect, de varietate și de profunzime. În plus, fiind și atent construită (extrem de puține alte volume de povestiri merită citite în ordinea stabilită de autor), cartea oferă o privire à rebours, înaintînd invers cronologic, dinspre multiculturalismul woke american/canadian înspre național comunismul românesc și dinspre familii închegate înspre fiorii primilor relații, adică spre momente de ruptură, cu o ultimă proză care dă cheia „citirii” întregului volum, oferind și explicația titlului.
