În Revista Apostrof, nr. 9

Poate din pricina vârstei, de ani de zile nu mai citesc literatură ficționară. Mai concret, narațiune convențional-ficționară. Nu sunt bucuros ori mândru de asta. Aspră autoironie: încă mai cred că elaborez, clar convențional, ceva care se poate numi proză… Vorba domnului Jourdain: „nu știam că vorbesc în proză“. Asta până n-am citit o carte de-a dreptul… bizară. Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă, de Mircea Mihăieș. Absurd sau nu, cunosc persoana cu pricina, de niște zeci de ani. Qui prodest?

Acum, recunosc: profesia mea „lumească“ m-a făcut să privesc, până n-am citit nicio pagină, cumva, exterior, principiul și aplicabilitatea procedeului Moreno. Psihodrama.

Toate astea până m-am apucat să citesc o carte… lungă, de peste 800 de pagini, considerată aprioric un produs al întreprinderii istorico-critic-literare. M-am apucat să citesc cu o prejudecată culturală malignă. Spunea bietul Einstein: „Este mai ușor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată“. Și asta și pentru că, influențat de istoria personală, de contactul cu mentori precum Eduard Pamfil, de la care primisem primele dovezi despre eficacitatea psihodramei pentru suferinzii psihici, cel puțin cei tradițional încadrați, citeam, încărcat de arme nepotrivite unei asemenea lecturi, cu totul neconvențională, o chestiune relativ exotică în peisajul criticii și istoriei literare autohtone (și nu e nimic ironic în această definiție).

Citind acest tom, realmente unul dintre cele mai neobișnuite („fascinante“ sună prea elocvent) texte de model Bildungsroman, despre unul dintre cele mai neobișnuite (așadar, miraculoase) personaje din literatura tuturor vremurilor, dincolo de documentația îngrozitor de laborioasă (o să ziceți: asta e munca istoricului și, implicit, criticului literar…) rămâne în prim-plan, nefardată, necondiționată, fascinația celui care recuperează memoria unui loc și a unui timp devenit emblematic, nu doar modernismul și chiar postmodernismul anglo-irlandezo-american, evident anterior celui franco-italo-german, iubirea uneori sufocantă pentru cărțile (vă mai amintiți de cartea aceluiași Mircea Mihăieș, despre Finnegans Wake, o operă aproape imposibil de citit pentru lectorul de rând, inclusiv bun cunoscător de limbă engleză?), dar mai ales pentru personajele vremii.

Nu anume, pentru început, al comunității singulare și cam fanatice a Apostolilor, cât al cercului cu adresă și componență migratoare, al Grupului Bloomsbury.

Acesta fusese nu degeaba găzduit de familia Stephen, ulterior Woolf, mai concret de surorile Vanessa și mai ales Virginia Stephen, o amfitrioană deopotrivă iubită și temută, pasională și înghețată, fermă și tulburată, nefericită și extaziată – în cele mai scurte perioade de timp derulate toate.

Scriitoare în cuget și, evident, în har, încă de la o fragedă vârstă, o forță intelectivă și o capacitate descriptivă care te punea mereu în gardă, prieten ori iubit/iubită, în speță sondare interioară, mereu tulburătoare pentru toți lectorii ei, cunoscuți sau necunoscuți. O Virginia Stephen Woolf nu literalmente distrusă, până la finalul abrupt, dar previzibil, datorat (poate nu tocmai exclusiv) unei boli incurabile, necruțătoare, ci dăruită cu un simțământ unic al oricărei drame umane conștiente, și nu neapărat fataliste ori neasumate.

Toate figurile ce defilează, uneori feroce (vezi drama sugerată, sau mai degrabă povestită cu oarecare cruzime despre semi-incestul stârnit de frații vitregi), relațiile cu „mamele“ consecutive din casa Stephen (Stella Duckworth, în fapt, sora vitregă mai mare, devenind atât substitut de mamă, cât și protectoarea tatălui, dar moartă și ea tragic și prematur), relația cu tatăl, Leslie. Erau raporturi între cele mai obișnuite în aristocrația mai mare sau mai mică a vremii, destul de probabil și azi continuate în spațiul britanic, în aceeași măsură iconoclast și înghețat în conservatorism feudal.

Alteori, avem parte de prezențe și influențe serafice, dar și pasional-erotice, de un erotism pe de o parte evanescent, fiind vorba de cel sexual propriu-zis, până la pseudolibertinaj greu demonstrabil, dar și inevitabil, homosexualitate lejer fizică, mai degrabă emoțional-afectivă, acceptată în cercul de prieteni de litere, muzică și arte plastice în care mereu s-a amestecat, cu voluptatea scrierii vieții, viață pe care, cum spuneam, mai mult ar fi scris-o decât trăit-o…

Citești, așadar, întocmai, cum se construiește personajul, opera, evident mai puternic și mai veridic decât simpla reconstrucție istorică a momentelor (zeci de ani definitorii pentru Europa, în special după Primul Război Mondial).