Apariţia unui volum semnat de Mircea Mihăieş reprezintă întotdeauna un eveniment editorial. Fie că scrie despre fenomene culturale debordante, aflate la graniţa fluidă dintre Pop şi High Culture (literatura policier a lui Raymond Chandler, cântecele lui Leonard Cohen, benzile desenate cu piratul Corto Maltese ale lui Hugo Pratt), fie că revizitează canonul elitist, proza de vârf a modernismului anglo-american (William Faulkner, James Joyce, Virginia Woolf), criticul şi istoricul literar, eseistul Mircea Mihăieş revelează o uriaşă putere de cercetare/ documentare şi o extraordinară pasiune analitică. După trilogia dedicată lui Joyce, însumând mii de pagini, o altă personalitate literară, de data aceasta feminină, l-a atras în teritoriul fascinant al vieţii şi al operei sale (în cartea de debut, De veghe în oglindă, îi rezervase şi celebrei sinucigaşe un capitol). Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă este o încercare de a pătrunde în arcanele unei minţi definite, deopotrivă, de splendoare şi de tulburare, de creaţie şi de suferinţă. Navigatorul sau interpretul devine un soi de Ulise captiv pe insula fabuloasei Circe. Va reuşi el să învingă farmecele vrăjitoarei şi să prezinte o mărturie lucidă a unei dificile călătorii hermeneutice în vortexul mental al Virginiei Woolf?
Cele aproape 900 de pagini ale cărţii dovedesc nu numai curajul, ci şi tenacitatea unui experimentat investigator literar, care nu se lasă pradă seducţiei până la pierderea judecăţii critice echilibrate. Se simte în tonalitatea lui Mircea Mihăieş înţelegerea umană, compasiunea faţă de problemele psihice ale unei scriitoare admirabile, ba chiar o anumită tandreţe, pe alocuri, dar nu există, în demersul său, nici capitularea necondiţionată şi oarbă a îndrăgostitului maniac, nici escamotarea adevărurilor istorice factuale sau fluturarea ipotezelor radicale, proprii abordărilor ideologizate (Virginia Woolf fiind, fireşte, şi un icon al feminismului, n-a scăpat de asemenea feluri reducţioniste de analiză). Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă este o biografie insolită a Virginiei Woolf, dar, mai ales, a „Personajului” Virginia Woolf (fiinţa de hârtie, cea luminată sau umbrită în/ de scris), înrămată în teoria psihodramei. Psihodrama, aşa cum a conceput-o psihiatrul Jacob Levy Moreno, era o metodă spectaculară, prin joc dramatic improvizat, de exorcizare a neliniştilor şi nevrozelor unei populaţii zdruncinate psihic de ororile Primului Război Mondial. Psihodrama s-a constituit, astfel, într-o formă de psihoterapie de grup modernă. Mircea Mihăieş consideră că toată bibliografia secundară, non-ficţională, în speţă, literatura diaristică şi memorialistică a Virginiei Woolf şi, totodată, a Grupului Bloomsbury, a funcţionat ca o psihodramă sui generis. Îndeosebi înfiinţarea Memoir Clubului (născut „În 1920, la iniţiativa lui Mary MacCarthy, având drept ţel constituirea unei arhive de mărturii personale, cele mai multe legate de activitatea Grupului Boomsbury”) a creat cadrul propice autodezvăluirilor, impromptu-urilor, aspectului performativ, într-un ritual interactiv de confruntare psihologică (psihodrama este diferită de psihanaliză, dar presupune aceeaşi menire taumaturgică). Scrierile confesive pun în scenă „Un spectacol ce a coincis cu biografia factuală şi spirituală a autoarei. Parcurgându-le, cititorul devine parte dintr-o psihodramă policentrică. Altfel spus, el e şi martor, şi actant, şi regizor, şi judecător în fiecare din episoadele ce compun o uriaşă reţea de sensuri şi sentimente. Lectura se substituie psihiatrului ca atare, fiind elemental capabil să dea sens mărturiilor adeseori şocante ale suferinţei, disperării şi atracţiei morţii”. În cazul Virginiei Woolf, metoda practicată involuntar a psihodramei eurilor scriptice, a „Egourilor auxiliare”, nu a dus la vindecare, nimic nu a putut-o salva din gheara demonilor conştiinţei şi a propriei energii autodistructive.
