Critic și istoric literar de autoritate, profesor universitar, Bogdan Crețu și-a consolidat în ultimii ani și profilul de romancier. Cel mai recent volum al său, și fumul se ridica la cer, se distinge în peisajul prozei contemporane prin complexitatea problematică și prin interconectarea prezentului cu trecutul, relevînd recurența unor tipare și felul în care marile rupturi ale istoriei continuă să-și facă simțite efectele în existențele oamenilor. Este o carte cu o miză ideatică densă, care depliază mai multe direcții de interpretare, cu un epic bine strunit și cu o sondare sofisticată și delicată a vieții interioare.
Roman social, psihologic și de iubire, volumul contrapunctează cotidianul mărunt și marile evenimente politice, poveștile personale și catastrofele colective. Întinsă de la anii Celui de-Al Doilea Război Mondial pînă la conflictele din Afganistan și Ucraina, trama leagă traiectoriile a trei generații ale aceleiași familii. Cele trei planuri se completează și își răspund reciproc, iar trecerile de la o secvență narativă la alta și de la o epocă la alta mențin continuitatea și fluența lecturii.
Tatăl lui Paul Zlot, care luptase pe front la Odessa și căzuse prizonier la Cotul Donului, rămîne marcat de experiența războiului și de pierderea soției și intră într-o mocnită răfuială cu Dumnezeu, pe care o manifestă prin sfidarea obiectelor și a cutumelor bisericești: rupe pagini din Biblie pentru a-și rula tutunul, iar de marile sărbători religioase mănîncă, în răspăr cu toată lumea, hrana primită în timpul conflagrației. Își consemnează impresiile într-un caiet, dar, oscilînd între dorința de a lăsa o urmă în memorie și aceea de a fi cu totul uitat, taie cu o linie unele paragrafe: „Dar ceva din istoria hidoasă care te-a supt și te-a molfăit ca o gură cu măsele cariate și care, cînd te-a scuipat, nu a mai lăsat nimic din cel dinainte tot se va prelinge și-n viața lor. Că nu numai genele se transmit, ci și poveștile. Și acum, că simți că mori, scrii. Ce nu i-ai spus niciodată, pentru că ar fi fost obscen, lași aici. E om mare, să se descurce. Și caietul ăsta e făcut ca tu să uiți ce nu va putea el. Ba nu, ai să-l arunci în foc. Ai să-l distrugi. Ai fost slab, o clipă ți s-a părut că poți lăsa ceva în urmă. Că ceva rămîne după tine.“
Paul Zlot, profesor și critic literar, își consumă tinerețea în comunism și își găsește, alături de Irina și de cei doi copii ai lor, Diana și Iancu, un refugiu în bibliotecă și în viața de familie. Rareori am întîlnit fructificate în pagină, cu atîta candoare și vigoare epică, tandrețea domesticului, erotismul și diferitele gradații ale iubirii. Echilibrul familial este tulburat de reapariția unui nume din trecutul tatălui său: Viziru, nomenclaturist comunist și scriitor talentat, mort subit într-un accident de mașină, înaintea unei întîlniri tête-à-tête cu Paul, care ar fi putut scoate la iveală lucruri revelatoare.
Iancu, devenit mai tîrziu jurnalist de război, pleacă la Odessa cu caietul bunicului, încercînd să-i retrăiască stările și să se desprindă de o legătură amoroasă pe care nu și-o dorește. Relația cu Mara, în care atracția carnală se amestecă cu tatonarea și descoperirea celuilalt, se dezvoltă treptat, cuprinzînd forme diverse ale iubirii: înțelegeri tacite, libertate fără constrîngeri, susținere discretă, încurajare și sacrificiu. Pentru o vreme, Mara rămîne căsătorită doar formal, continuînd să-i fie alături lui Iancu chiar și de la distanță. Cei doi au o fiică, iar mai tîrziu Mara își curmă viața. Pentru Iancu, pierderea ei se adaugă celei a tatălui său, la a cărui înmormîntare asistă.
Diana, artistă plastică dezamăgită afectiv, își caută un refugiu într-o căsătorie cu Robert, un om bogat și pragmatic, implicat în afaceri la limita legalității și incapabil să-i înțeleagă aspirațiile. Au împreună trei copii, dar această viață nu îi oferă Dianei sentimentul împlinirii: nici erotice, nici profesionale, nici familiale, drept care va căuta o ieșire într-o relație cu un pictor mult mai tînăr.
Bogatele referințe literare, muzicale și artistice, jocul intertextual ironic și autoironic și preocupările intelectuale ale lui Paul, care îl confiscă adesea, nu estompează miza principală a cărții, căci și fumul se ridica la cer pivotează în jurul tribulațiilor vieții: durerea și moartea, exuberanța tinereții și maturizarea, fidelitatea și infidelitatea, corporalitatea și sexualitatea, maternitatea și paternitatea.
Personajele, puternic individualizate, par să-și poarte fiecare propriul roman. Bogdan Crețu sondează cu aceeași temeritate psihologia adolescentului, a femeii sau a celui aflat în tranșee. Dincolo de singularitatea fiecărui protagonist, romanul profilează și cîteva tipologii recognoscibile, confirmînd sau infirmînd preconcepțiile despre artistul căsătorit, jurnalistul aventuros sau eroul de război.
Demne de semnalat sînt aerul de lejeritate al scrisului și ușurința cu care se trece de la desfășurări epice ample la dialoguri de o oralitate expresivă. Autorul știe să dozeze suspansul și să amîne dezvăluirea „datului ascuns“, vorba lui Mario Vargas Llosa, așa încît acalmia și așezarea narativă să alterneze cu momentele de surpriză. Interesantă este și paleta de umor, în care ironia și autoironia personajelor sînt linii de forță. Cînd blîndă, cînd tăioasă, cinică sau amară, ironia contrabalansează adesea gravitatea situațiilor. O altă fațetă a ei vizează discursurile goale și un anume tip de literatură declarativă, efuzională, patetică și facilă. Livrescul și viața se irigă unul pe altul. Prezența constantă a literaturii în biografia personajelor face din aceasta un criteriu al afinităților și un liant puternic între ele.
