În Observator cultural, nr. 1325

Fără îndoială, cel puțin pentru mine, evenimentul literar al acestui an a fost apariția romanului dumneavoastră Media aritmetică, lansat frumos la Bookfest în vară, dar, după ce a venit vara, lucrurile au intrat în adormire. Acum însă m-am bucurat că a intrat deja pe agenda culturală, pe agenda literară românească. Ați intrat deja în cluburile de lectură. Un club de lectură vă e dedicat luna aceasta, pe 19 octombrie. Aș vrea să vă întreb cum a fost ieșirea din această tăcere care a durat 14 ani, dacă nu mă înșel, de la publicarea ultimului roman. Era o ieșire foarte așteptată, multă lume v-a așteptat (mărturisesc că și eu) și, cumva, a fost o revelație această revenire. Cum a fost pentru dumneavoastră intervalul acesta?

Din păcate, a început prin a fi teribil de greu, și de negru, și de urît, pentru că n-a fost vorba de o pauză voluntară, ci pur și simplu, la scurt timp după ce-am terminat Toate bufnițele, la nici jumătate de an de la apariția cărții, în familia noastră parcă a izbucnit o furtună. N-am să intru în detalii, dar, pe rînd, soția mea, fiul meu și, în final, eu am trecut prin niște coșmaruri medicale greu de descris și de închipuit. A fost o perioadă sumbră, mai ales că furtuna aceea ne-a lovit pe toți și ne-a scos complet din joc. Au fost ani în care recunosc că nici măcar nu îndrăzneam să mă mai gîndesc la scris. În raport cu ceea ce se întîmpla în viața noastră, scrisul mi se părea ceva de-a dreptul ridicol, ca de pe altă planetă, nici nu știu cum să spun. În fine, abia după niște ani buni, cînd totul s-a liniștit pentru noi și, slavă cerului, continuă să fie liniștit, mi-am putut îngădui din nou să încerc să mă regăsesc. 

N-a fost ușor pentru mine, fiindcă acea bucată de timp m-a schimbat cu desăvîrșire, în primul rînd mi-a schimbat felul de a vedea viața, pînă la urmă, de a prețui și de a ierarhiza lucrurile. Abia după zeci și zeci de încercări, să zicem, după o trudă cu gust cam amar, am putut să spun, privind două pagini, că în sfîrșit ăsta sînt eu. Bun, rău, dar ăsta sînt eu. Adică pînă atunci produceam niște fraze absolut onorabile, aparent n-ar fi fost nimic de reproșat, dar nu știu, mi se părea că n-au suflet, n-au viață, parcă nu-mi aparțineau, parcă le făcea un robot care stătea ascuns în mine și care intra, așa, pe un soi de pilot automat. Din acea vreme am aruncat absolut tot, iar acele două pagini despre care vorbeam sînt, de altfel, și primele pagini din această carte apărută în iunie. M-am agățat cu speranță de ele și le-am ajutat să devină mai multe, tot mai multe, pînă cînd am intrat în cartea asta din nou cu o plăcere nebună și pînă am ajuns să trăiesc de-a dreptul în ea. Cred cu tărie că, pînă nu te identifici foarte bine cu o epocă și cu un personaj, pînă nu înțelegi suferințele unui om, pînă nu stai în mare măsură în corpul sau măcar în creierul lui, pînă nu privești lumea cu ochii lui și doar din perspectiva lui, nu poți să scrii cu adevărat. Practic, ani întregi, am simțit aproape fizic toate răscolirile și poverile lui, am trăit în paralel și în lumea cărții, și în lumea în care sîntem cu toții.

Este evident că, într-un fel, această carte răspunde, peste timp, desigur, mutatis mutandis, într-un fel de oglindă, Jurnalului Annei Frank.

 Într-un fel.

Evident, mutatis mutandis, pentru că acolo e o ascundere de… poliția politică secretă hitleristă, care îi vîna pe evrei în teritoriile controlate de Germania nazistă, în vreme ce, în Media aritmetică, personajul principal se ascunde de trupele rusești, de serviciile secrete rusești, care îl vînează pentru că și-a revendicat în timpul războiului, fiind pe front, ceva ce, de fapt, îi aparținea, ceva care îi lipsea, ceva care îi interzicea accesul la dependența de care atîrna. Este tulburătoare această punere în paralel a celor două situații. Sînt sigur că v-ați gîndit la această paralelă, chiar dacă, desigur, ați particularizat într-un mod foarte adînc situația personajului din roman.

Situațiile, după mine, seamănă nu neapărat prin contextul sau împrejurările istorice din două cărți, ci într-un sens puțin mai larg, adică prin asemănarea copleșitoare dintre tipurile acestea de opresiune și de totalitarism, ambele profund criminale, cel nazist și, ulterior, cel sovietic. De altfel, știm cu toții că, în anii dintre cele două războaie mondiale, mare parte din ofițerimea germană a fost instruită pe teritoriul Uniunii Sovietice, că primele modele de lagăre germane au fost copiate după gulagul sovietic și așa mai departe. Așa încît, vrem, nu vrem, nu-i nici o descoperire, ci pur și simplu așa au stat lucrurile. Reducînd în mic, la spațiul nostru pur românesc, nu știu, e suficient să asculți, de exemplu, marșurile legionare și, imediat, marșurile comuniste. E absolut aceeași tonalitate, muzical vorbind, iar, dacă faci abstracție de versurile cu caracter religios, e absolut același tip de insinuare în mințile oamenilor, de încercare de a transmite un mesaj propagandistic radical și utopic. Așa încît, am vrut să scriu în vreun fel sau n-am vrut, seamănă într-adevăr teribil cele două situații.