În Observator cultural, nr. 1318

„Ce e un om? Sex, inimă și creier. Și ceva pe deasupra. Conștiință, memorie, grăsime – de-astea, tot ce se obține prin acumulare.“ În jurul enigmaticului „ceva pe deasupra“ înscris în această definiție „anatomică“ a umanității, altminteri destul de cinică, pare să se construiască cel mai nou roman semnat de Bogdan Crețu, și fumul se ridica la cer. Prozatorul are, cu siguranță, o afinitate pentru narațiuni ale postmemoriei și teme de factură socială: după volumul Mai puțin decît dragostea (publicat în 2023 la Editura Polirom), în care a explorat felul în care trecutul se insinuează în dramele și biografiile prezentului, Bogdan Crețu revine asupra relației dintre memoria colectivă și destinul particular, construind un roman în al cărui epicentru se află traume transgeneraționale. Pentru el, omul nu este (doar) o individualitate – este mai degrabă un ecou decît un „nou“ început, o entitate, firește, singulară, dar care poartă cu sine reverberațiile unei istorii și ale unor povești care-i precedă existența, îi influențează alegerile și îi modelează parcursul, chiar dacă de cele mai multe ori acesta nici măcar nu le (mai) cunoaște originea. 

Roman cu o arhitectură complexă, polifonic și pluristratificat, și fumul se ridica la cer este o saga de familie (care descrie parcursul a trei generații) și, nu mai puțin, o frescă socială întinsă de-a lungul unuia dintre cele mai complicate și mai (auto)distructive secole din istoria umanității. Principalul merit al cărții constă în faptul că nu se rezumă la simpla prezentare și ficționalizare a unor evenimente tulburi (trecute sau contemporane) – chiar dacă autorul reconstituie verosimil discursul antisemit al anilor ’40, atrocitățile la care victimele Holocaustului și prizonierii de război au fost supuși sau episodul întemeierii diviziei „Tudor Vladimirescu“ –, ci surprinde cu acuratețe efectele pe care acestea le-au avut și continuă să le aibă asupra oamenilor. Războiul, deportarea, comunismul sau conflictele mai recente nu sînt privite ca simple repere istorice, ci ca experiențe care continuă să afecteze lumea mult timp după ce s-au încheiat. De la o parte la alta a narațiunii, istoria își schimbă chipul, contextele și ideologiile se succedă, însă traumele rămîn, fricile și sentimentul de inadecvare sau vinovăție transmițîndu-se, literalmente, din „tată-n fiu“.

În mod aproape paradoxal pentru un roman al postmemoriei, textul gravitează în jurul unui maculator în care un supraviețuitor al Celui de-Al Doilea Război Mondial și al lagărelor siberiene își deapănă povestea, nu pentru a-și aminti, ci – spune el – pentru a uita. Jurnalul, care adună fragmentele unei conștiințe devastate de război și prizonierat, reprezintă o încercare disperată de a evacua trecutul prin scris. El contrazice însăși funcția memorialisticii, transformîndu-se într-un veritabil volum de anti-memorii. Bătrînul scrie, firește, mînat de memorie, dar împotriva ei: nu urmărește să lase o mărturie despre ororile pe care le-a văzut și experimentat, ci, dimpotrivă, încearcă să consume trecutul, să-l exorcizeze, să-i anuleze puterea asupra propriei existențe. Totuși, este pe deplin conștient de caracterul iluzoriu al unui asemenea gest. Poate că ceea ce a fost trăit poate fi dat uitării, însă, odată pus în cuvinte – fie ele rostite sau doar scrise –, totul capătă o formă de permanență: „Nu, nu e bine. Lucrurile astea nu trebuie povestite, pentru că așa le fixezi. Sau le acorzi o șansă la supraviețuire.“

De-a dreptul remarcabil este faptul că, prin intermediul caietului în care personajul său își consemnează neliniștile, Bogdan Crețu reușește să capteze, pe lîngă amintirile tulburi și mărturiile dureroase, tăcerea care le înconjoară („Lumina se captează cel mai greu. Și în cuvinte tăcerea“ – spune, la un moment dat, unul dintre personaje…). Mai mult decît prin notațiile „rămase“, maculatorul vorbește prin ceea ce refuză să dezvăluie. Există numeroase pasaje, uneori chiar pagini întregi, care au fost tăiate de către autorul lor, de parcă anumite experiențe (întotdeauna cele mai cumplite) ar fi rămas, ani mai tîrziu, de neconceput, imposibil de recunoscut pînă și în fața propriei conștiințe: „Nu, nu poți să scrii despre asta. Rău e și că ai îndrăznit să rîcîi în amintire. Cine știe ce se mai ridică de acolo? Tu ai murit atunci definitiv.“

Atipică nu este doar funcția pe care autorul lor o atribuie acestor (anti)memorii, ci și forma pe care ele o iau. Redactat integral la persoana a doua, „jurnalul de front“ se transformă într-un lung șir de reproșuri și acuzații pe care supraviețuitorul și le adresează sieși. Opțiunea narativă depășește registrul pur stilistic, avînd o puternică încărcătură simbolică. După atrocitățile la care a asistat și, într-un fel sau altul, a participat, bătrînul nu-și mai poate spune „eu“, pentru că nu se mai recunoaște în omul care a devenit, raportarea la sine ca la un altul, prin intermediul lui „tu“, reprezentînd o formă de dedublare. În acest punct nu mai există un „eu“ care își asumă propria biografie; există doar un supraviețuitor care se privește pe sine – cel care a fost și cel care este – din exterior, ca pe un străin: „Nu pentru el scrii. Dar pentru cine? Pentru tine? Nu, n-ai nici o legătură cu cel pe care îl numești «tu». Ai refuzat după ce te-ai întors din prizonierat să te mai referi la tine cu «eu» […] tu ești, el, ea este, dar eu niciodată nu sînt. Pentru că am fost. Și gata.“ Limbajul devine, așadar, expresia unei identități în ruptură, a unei vinovății imposibil de depășit, a unui om obligat să lupte – și să se piardă pe sine în proces – în numele unor „idealuri“ care nu i-au aparținut niciodată. 

 Exceptînd maculatorul, singurul obiect pe care bărbatul îl lasă „moștenire“ familiei sale este Biblia care l-a însoțit în perioada războiului și a prizonieratului, din paginile căreia după eliberare își rula țigările, transformînd într-un adevărat ritual un gest straniu, care își avea originea într-o întîmplare petrecută pe front. Astfel, cartea sacră pe care o purtase cu sine ca pe – spune el – un „organ atavic“ menit să-l ajute să-și păstreze umanitatea (în ciuda faptului că nu era o persoană religioasă) încetează să mai fie un refugiu spiritual autoimpus, devenind doar un alt instrument prin care își menține legătura cu trecutul (sub formă de pedeapsă) și, în același timp, o modalitate de a se revolta împotriva unui Dumnezeu care a „închis ochii“ și a tolerat atrocitățile la care el a asistat: „Îi răsucești capetele și-i gata penala. O aprinzi. Azi s-a nimerit să fumezi din Psalmi. […] Tragi adînc, simți cum se umplu plămînii cu rugăciune. Dumnezeu e-n tine, îl sufli afară pe Dumnezeu. Te uiți cum fumul se ridică la cer.“ 

Nu întîmplător, fumul este un motiv recurent și, totodată – o spune, de altfel, și titlul –, imaginea-sinteză a romanului. Alcătuit din mai multe fire narative (fiecare dintre ele urmărind destinul unui membru al familiei Zlot) și construit printr-un permanent joc al analepselor, textul lui Bogdan Crețu are o structură și o lentoare atent calculate: el refuză liniaritatea, înaintînd prin învolburări, reveniri și acumulări succesive de sens, asemenea unui rotocol de fum care… se ridică la cer.  

Semnificativ este și faptul că personajul rămîne anonim pînă spre finalul cărții cînd, printr-un episod care dezvăluie momentul în care, aflat în căutarea unor informații despre mama sa, fiul acestuia, Paul, își descoperă certificatul de naștere, din care cititorul află, aproape incidental, numele bărbatului: Ștefan Zlot. Deloc întîmplător – mai ales în contextul în care el însuși se caracterizează drept un „mort viu“ – identitatea bătrînului este recuperată exclusiv prin intermediul unui document administrativ, de parcă dintr-un om care a traversat războiul și prizonieratul nu poate să fi supraviețuit decît ceea ce rămîne, de regulă, după moarte – o vagă amintire și-un simplu nume într-un registru: „Te omorîseră și ai crezut că te poți ridica din morți. Dar locul morților e în lumea lor, nu trebuie să se amestece cu cei vii. Tu ai forțat marginea dintre lumi, ai dat să ieși la suprafață. Și-ai plătit.“ Deși el reprezintă punctul originar al acestei saga de familie, dincolo de confesiunile din maculator, cititorul îl cunoaște exclusiv prin prisma relațiilor sale cu celelalte personaje centrale ale romanului. Povestea lui se întrețese cu cea a fiului său, Paul Zlot (profesor universitar pensionar și critic literar, care în perioada comunistă s-a retras la țară pentru a duce o existență liniștită, departe de presiunile sistemului) și cu cele ale nepoților săi, Iancu (un tînăr reporter de război care își trăiește viața întotdeauna la limită) și Diana (fostă pictoriță, acum prizonieră a unui mariaj nefericit și a dorinței de a păstra aparențele) – „a big happy family“, cum îi ironizează, adesea, naratorul.