în Observator cultural, nr. 1200

„Crush se înscrie în aceeași categorie a romanelor de factură existențială (sau, de ce nu?, existențialistă), cu o estetică neogotică și cu o dimensiune stilistică evocatoare a tensiunii tematice. Reușind să contureze o poveste separată, fără legătură directă cu romanele anterioare, Crush poate fi interpretat totodată și drept un roman decadent al obsesiei, al singurătății și al neputinței închegării legăturilor între oameni, în pofida unor interacțiuni devastatoare. Mai mult decît atît, nu trebuie ignorată nici dimensiunea psihanalitică regăsită în acest roman, care funcționează, de fapt, asemenea unui catalizator al narațiunii (poate și al narativității) și, în esență, guvernează întreaga desfășurare a acțiunii.” [...] Crush, departe de a fi un roman al unei erotism deviant, este un roman al singurătății în pasiune, precum și al iluziei generate de aceasta din urmă, un roman al goliciunii existențiale care nu mai poate fi răscumpărată prin iluzia iubirii.”