în Observator cultural, nr. 1145

În Patrimoniu, Philip Roth, într-o manieră aproape chirurgicală prin nuditatea evidenței, alege să traverseze etapele suferinței alături de tatăl său, din punctul în care acestuia, la optzeci și șase de ani, i se descoperă o tumoare pe creier, până la finalul vieții. E un cutremurător exercițiu de renunțare la sine, un omagiu pe care i-l aduce tatălui său, Herman Roth, role model care nu s-a abătut de la principiile sale riguroase, tratând și iminența morții cu eleganță și curaj. Cronicar al familiei americane și fin barometru al comunității evreiești din New Jersey, autorul surprinde, așa cum ne-a obișnuit – analitic, sensibil și cu umor cinic –, un conglomerat vital de personaje individuale și colective, relatări, situații, identități. Experiența tatălui său e însoțită de profunzimea propriei introspecții, care îl ajută să-și anuleze vulnerabilitatea, prin perspectiva stoicului: „Ceea ce dovedesc cimitirele, cel puțin pentru oameni ca mine, nu este că morții sunt aici, ci, din contră, că au dispărut. Ei au dispărut și, deocamdată, noi nu. E o înțelegere fundamentală și, oricât de inacceptabilă ar părea, destul de ușor de asimilat“. (…) Dificilă și eliberatoare, Patrimoniu ne găsește răspunsuri atunci când ne e teamă să rostim întrebările.