Mircea Mihăieș se referă cu atenție la existența Virginiei Woolf și cu o precizie care nu exclude o anumită empatie. El n-o tratează pe scriitoare ca pe o dezaxată căreia i s-a urât cu binele, labilă psihic și emoțional. Cred totuși că, de-ar fi fost contemporan cu Virginia Woolf și cu cei din jurul ei, s-ar fi bucurat din plin de compania lor și de studiile pe care le-ar fi urmat la Cambridge. Niciun motiv de depresie, zic eu. Virginia Woolf îl vizitează pe bătrânul Thomas Hardy, a cărui operă e doar a secolului XIX. Ia masa, alături de Leonard, cu G. B. Shaw, laureat Nobel, și soția sa, cu H. G. Wells și alți clasici de acest fel. Asta în timp ce E. M. Forster și T. S. Eliot îi sunt prieteni apropiați, ultimului îi devine editoare, iar lui Robert Fry îi va fi biografă. Vorba lui Ion Creangă, parcă: „să tot trăiești, să nu mai mori“ ân asemenea medii ilustre.
Cu toate acestea, în 1941, la nici 60 de ani și încă în putere creatoare, scriitoarea Valurilor reușește să se sinucidă, înecându-se voluntar în râul Ouse din Sussex. Mircea Mihăieș nu dă și debitul rîului (are 10 metri cubi pe secundă) dar nu mă îndoiesc că îl știe, ca și detaliul că este regularizat și ecluzat, bine adâncit, pentru transport, nu pentru sinucigași.
Criticul român, care a aflat și ordonat totul despre opera și depresiile Virginiei Woolf nu avansează niciun diagnostic. Va fi secretul ei. Ceea ce constată Mircea Mihăieș este că tentativele romancierei de a-și pune capăt zilelor, și care încep devreme în viața ei, se produc după crizele de depresie și oarecum de teama că ele, crizele, vor reveni. Cu fiecare carte majoră, Virginia Woolf devine o altă persoană – aceasta e teza autorului – și această ființă nouă are și ea dreptul să experimenteze de la capăt depresia și sinuciderea. Este un lucru de-a dreptul sinistru, dar criticul și biograful este foarte convingător, atrage în sprijinul tezei sale numeroase argumente și, cel mai probabil, are dreptate.
Altfel spus, Virginia Woolf nu a fost o sinucigașă de profesie, ci doar o psihotică multipolară care și-a ales profesiunea de scriitoare.Aceasta spre norocul literaturii engleze și a lumii. Mai mult de atâția și atâția oameni care scriu, ea a cunoscut succesul așa cum a cunoscut și viața unei autoare de înalt nivel. Din cartea lui Mircea Mihăieș aflăm – și lucrul acesta ne reconfortează – că scriitoarea a avut momente în care a reușit să trăiască intens și să fie satisfăcută.
Referindu-mă acum strict la demersurile critice și biografice ale lui Mircea Mihăieș, trebuie remarcat și este foarte ușor de observat că ele sunt foarte rare în istoria literaturii noastre prea puțin atente la autorii străini. E paradoxal că, deși se citesc foarte multe traduceri, critica noastră nu s-a ocupat, cu minime excepții, cu asemenea mobilizare de forțe de opera unui autor, oricât de celebru și emblematic pentru o literatură, astfel încât să fie pus și în contextul cultural al spațiului și timpului său. De multe ori s-au adunat într-o carte aspecte diverse ale unei literaturi, sau ale unui curent literar formând un mozaic, precum „temele franceze“ ale lui Nicolae Manolescu. În deosebire, Mircea Mihăieș izbutește să strângă totul despre Joyce, Virginia Woolf și alții făcând apoi o sinteză de sute de pagini din miile pe care le va fi citit. Este clar că nu este dat oricui să aibă o asemenea capacitate de adunare, organizare și apoi esențializare a materialului. Aș zice că Mircea Mihăieș este din acest punct de vedere un unicat, un exemplar prețios. Valoarea lui stă și în claritatea și farmecul textului pe care-l produce. Ar fi foarte bine dacă ne-ar mai oferi asemenea volume. Întrevăd semne că s-ar ocupa în mod similar de Philip Roth, ceea ce mi-aș dori, dar poate mă înșel. Cartea lui Mircea Mihăieș este, cu tot subiectul ei cam tenebros, strălucitoare și reconfortantă prin calitățile autorului și nu prin avatarurile straniei eroine pe care și-a ales-o.
