în Dilema Veche, nr. 975

Pentru suflarea filologică de la noi, o nouă ediţie a unei istorii a literaturii române poate fi cu adevărat provocatoare. Vasta cercetare a lui Mihai Zamfir se defineşte, pe de-o parte, printr-un nivel de exigenţă stilistică şi lingvistică, reclamând o postură anticuratorială în numele căreia figurile „venerabile” de altădată sunt reexaminate şi reevaluate, adesea în dauna reputaţiilor ocazionale, a categoriilor pitorescului ori a rolului lor istoric. Pe de altă parte, se remarcă prin căutarea deliberată, de sorginte întrucâtva neomodernistă, a „cifrului ascuns”, a „individualităţii ultime” a operei, prin întreţinerea unei tensiuni a inefabilului (nelipsită de anumite delicii în planul narativităţii), prin credinţa că faptul literar se poate naşte din secvenţe care frizează cu deosebire gratuitatea, accidentul ori miraculosul.