Scena de deschidere are substrat simbolic. Un băiețel din anii optzeci (autorul), aflat pe peronul autogării din Botoșani, este fascinat de numele unei localități, pe care-l aude insistent în difuzoare: Ripiceni. Aidoma madlenei lui Proust, sonoritatea denumirii declanșează sensibilitatea artistică a scriitorului (din viitor) și îi fixează deja un punct inconfundabil pentru memoria afectivă de mai târziu. El (scriitorul Dan Lungu) revine, peste decenii, la senzația copilăriei și extrage din ea nucleul unui veritabil roman istoric, dedicat Ripiceniului (mai exact, faimoasei fabrici de zahăr a lui François Dupont de pe malul fertil al Prutului, suișurilor și coborâșurilor din istoria locului – adică sugestivei fortuna labilis ce domină orice inițiativă umană –, înfloririi afacerilor evreiești, urgiei antisemite și, finalmente, marasmului comunist).
