în Viața Românească, nr. 1/2025

Ca și Cartea șoaptelor, Dublu autoportret este un strigăt șoptit de revoltă, înțelegere și iertare, fără a renunța la dreptul la memorie – omul are dreptul la memorie așa cum are dreptul la umbră sau la oglindă, odată ce i s-a dăruit ființarea. În ambele cărți, autorul abordează un subiect generic – comun marii istorii și micii istorii – este vorba despre o rupere ontologică, inclusiv a timpului(amintesc atât de intens poetica imagine a timpului care este rupt asemenea unei crengi rupte pe genunchi) rezonând, până la cele mai fine fibre ale ființei umane, în individul concret, prins în urzeala aleatorie a istoriei mari, de aceea, scriitura ambelor cărți este de tipul reflecției afective, iar stilul este, în ambele cazuri, unul de un tragism empatic.