Bărbatul fără cap ar fi trebuit să fie o povestire scrisă pentru un curs de creative writing și atât. (…) O carte pe care probabil nu aș fi scris-o niciodată dacă nu aș fi devenit mamă și nu aș fi fost forțată de context să mă împac cu copilul din mine, să îl cunosc mai bine, să îi dau voie să existe cu tot ce a trăit el mai frumos și mai puțin frumos. (…) În Bărbatul fără cap însă fiecare poveste a devenit a mea ca să o pot scrie așa cum am scris-o. Am trăit fiecare personaj ca să îl pot înțelege, să îl pot cunoaște, să fiu sinceră cu el. Sunt și nu sunt fiecare femeie, bărbat și copil din cartea mea. O carte este, cred eu, asemănătoare cu un cameleon. Va lua tot atâtea forme câți oameni o citesc. Pentru că o carte este o experiență foarte personală. Dincolo de ceea ce a fost în mintea scriitorului, dincolo de povestea pe care a intenționat să o spună, aceasta va trece inevitabil prin filtrul particularităților structurii emoționale și raționale ale cititorului. De aceea așteptările mele ar fi nerealiste. Așa că tot ce îmi doresc este ca cititorul să ajungă la finalul cărții. Dacă ajunge la ultima pagină înseamnă că ceva anume din carte i-a provocat o emoție care l-a făcut să continue să citească. Emoția aceea este cea mai importantă pentru mine. Pentru că, indiferent ce nume poartă, nu vine niciodată singură, nu dispare fără a lăsa urme.
