Valentina e un roman profund politic prin simplul fapt că întâmplările aparțin acelor ani, colorate de o puzderie de amănunte extrase din adâncul memoriei cu o remarcabilă claritate și veridicitate, lucru evident chiar atunci când se întâmplă să nu le cunoști din proprie experiență. Sentimentul general ce se degajă din această panoramă arădeană e de pustiire, de extincție, deși această dimensiune esențială a romanului nu se exprimă prin gesturi glorioase, excesive sau eroice, ci doar din unghiul unei lumi mărunte. Ceea ce contează cu adevărat, ceea ce rămâne la final, suspendat într-un cer imposibil de identifi cat în câmpul realității, e corul de voci ce se între taie în filele unui jurnal abandonat și regăsit în podul unei case golite de vechii ei locatari, duși de multă vreme. Vorbele lor fără noimă, dar supraîncărcate de prezență umană, plutesc indefinit deasupra locurilor și timpurilor.
